luni, 30 iulie 2018

Temele pentru concursul Brain-Ring, Finala din 7 august la Mănăstirea Hîncu


În atenția tinerilor participanți la concursul Brain-Ring. 

Tinerii ajunși în finală sunt invitați la tabăra voluntarilor de pe lângă mănăstirea Hîncu care va fi desfășurată în perioada 5 august ora 16.00 - 8 august ora 12.00.
Rugăm că să luați legătură cu coordonatorul proiectului accesînt pe ok.ru: https://ok.ru/atosmd ca să fiți incluși în lista participanților la tabără și să primiți alte informații referitor la concurs.

Temele pentru concursul Brain-Ring, ediția a V – a
Finala în data de 7 august, Mănăstirea Hîncu la Întâlnirea Tinerilor Ortodocși din Moldova

Toată programa cuprinde 4 capitole:
1.        Asociația Tinerilor Ortodocși din Moldova
2.        Zilele creației
3.        Personalitățile Vechiului Testament
4.        Sfintele Taine


1.        Asociația Tinerilor Ortodocși din Moldova

ATOM își are începutul activităților în r-nul Sîngerei, s. Vrănești din anul 2011, dar își întărește pozițiile de activitate în data de 4 iunie 2012 prin Adunarea ATOM unde am văzut:
ViziuneaDe la tineri activi spre comunități participative!

Misiunea: Trezirea conștiinței și promovarea valorilor morale ale neamului nostru, bazându-se pe noua generație și educare ei.

Până în prezent ATOM, a desfășurat proiecte cu o programă largă de activități, anume ca să poate întruni mai mulți tineri și doleanțe a lor. Încercăm să dezvoltăm lideri și tineri de echipă care să poată promova valorile autentice ale neamului nostru și să poată dezvolta principii europene la ei acasă.

Lozinca: Noi de fiecare dată o să învingem fiindcă avem: credință, curaj și entuziasm...!
Cine poate deveni membru?

Toți elevii și studenții din Republica Moldova și nu numai, care mărturisesc învățătura Bisericii Ortodoxe și doresc ca prin comportamentul, faptele și deciziile lor să se schimbe pe sine și pe cei din jur pe calea cea bună. Toți cei care doresc să se alăture ATOM o pot face venind la centrul nostru (nu este sediul încă), ori lăsându-ne adresare la contacte...

Obiectivele prioritare ale ATOM:

- Înrolarea tinerilor ca voluntari activi ai societății: De la tineri activi spre comunități participative.
- Promovarea credinței și a valorilor spiritual-culturale creștine ortodoxe, prioritar în rândul tinerilor elevi;
- Educarea lucrărilor în grup, ca o familie:

Proiectele realizate de către ATOM, denumirea și ce activitate cuprinde.

PROIECT – Un zâmbet pentru copiii, - promovează în rândul copiilor activități încadrându-i pe ei înșiși spre a aduce bucurie lor și celor din jurul lor. Cuprinde masă dulce, cadouri, etc. Include deplasare la Centrele pentru copii cu dezabilități încadrându-i activ în colaborare. 

PROIECT – Din ruine spre lumină - acest proiect de înfrumuseţare şi înverzire a teritoriului din jurul izvoarelor, fântânilor, răstignirilor.

PROIECT - HIV Conștient Protejat Permanent – Sensibilizarea opiniei publice despre pericolul Hiv-Sida, prin împărțirea pliantelor, participarea la cursuri și seminarie de înștiințare.

PROIECT – Cui dăruiesc inima mea. – Activitatea include în sine formarea unei inimi la o sărbătoare specială dedicată mamelor, profesorilor, persoanelor dragi și este desfășurată în rândul copiilor sau a celor cu dezabilități ca să promoveze dragostea față de cei care iau crescut sau îi îngrijesc.

PROIECT – Colind – Copiii, tinerii învață colinzi și prin colind la Nașterea Domnului, promovează cultura noastră Ortodoxă.

PROIECT - Antreprenoriat Social pentru Tineri din Mediul Rural la ONG - participare la proiectul dat a tinerilor și încadrarea ONG-urilor în antreprenoriat, iar banii colectați să fie ca sprijin pentru alte proiecte promovate de Asociația noastră. Noi am beneficiat de un aparat de popcorn, iar voluntarii la hramul orașului sau alte zile vindeau popcorn și am putut realiza alte proiecte.

PROIECTE – Ziua mondială a luptei contra tuberculozei - Participarea tinerilor la sensibilizarea societății prin împărțirea pliantelor spre a merge la doctor dacă tușesc mai mult de 3 săptămâni, participare la seminar pe tema dată.

PROIECTE – De la tineri activi, spre comunități participative – Promovarea voluntariatului în rândul tinerilor, de ai face activi în societate și să fie promotori ai voluntariatului în localitățile de unde sunt.

PROIECT – “Eco-Paper” Colectarea hârtiei utilizate din rândul cetățenilor.

PROIECT - Pachet social pentru bătrâni – bătrânii, familiile social vulnerabile la sărbători au primit pachet cu produse alimentare, din colectarea de fonduri prin vinderea popcornului sau a donațiilor din partea oamenilor cu suflet mare.

PROIECT –  Ajutăm copiii ca sunetul clopoțelului să sune ca bun venit pentru toți - campaniei de colectare a rechizitelor școlare pentru copiii din familii social vulnerabile.

PROIECT –  Seminare ne întâlnim cu tinerii atât la sediul asociației, dar ne ducem în vizită prin sate cu teme interesante de discuție și dezbateri care ar interesa pe tineri.

PROIECT -  Ești prietenul meu? lasă netul fii alături! – este un proiect ce ar sensibiliza pe tineri de a conștientiza că prietenul adevărat e acela care este alături și nu cel de pe rețelele de socializare, de aceea îi invităm de a invita prietenii la o întâlnire de suflet în parc unde tinerii voluntari vor pregăti activități.

PROIECT –  Sânt tânăr și doresc să mă manifest intelectual prin concursul Brain-Ring -  Activitatea 1 - După primirea materialelor teologico-didactice de pe site-ul www.atosmd.club, tinerii vor forma echipe din 6 tineri. Se alege o singură echipa care va reprezenta școala dată la concursul raional care va concura cu celelalte echipe din celelalte școli, la activitatea 2.
Activitatea 2 -  La concurs participă toate echipele dintr-un singur raion. Ele vor concura reciproc, în final ajungând doar o singură echipă care va reprezenta raionul la finala concursului. Desfășurarea pe raioane: Călărași – 19 martie, Nisporeni – 20 martie, Ungheni – 21 martie, Hîncești – 23 martie.
Activitatea 3 -  Tabăra de vară. Tinerii vor fi cazați timp de 5 zile gratuit la Tabără de vară de pe lângă una din mănăstiri care va fi în proiectul dat, și vor participa la o gamă largă de activități: Sfânta Liturghie, cursuri și seminare pe teme diferite, vor fi activități în sânul naturii și în jurul focului de noapte, un mic concurs sportiv între echipe: intelectual și de teren. 5 - 8 august.
Activitatea 4 -  Finalul concursului. Aici se vor întruni în runda finală echipele învingătoare, câte una din fiecare raion: Ungheni, Nisporeni, Hâncești și Călărași, dar sânt invitați toate echipele care au participat de la începutul concursului. 1 septembrie

PROIECT – 
Provocare și Discuție – pe rețelele de socializare punem o temă de discuție și venim cu dezbateri despre unele mituri sau realități care apar ca informație în rândul tinerilor ca o provocare.

PROIECT –  Biblia pe înțelesul tuturor - din discuție cu tinerii pe parcursul a mai mulți ani, s-a văzut dorința lor de a merge pe Calea Domnului, dar internetul a venit ca un zid între tânăr și Dumnezeu, de aceea dorim prin intermediul internetului să dezvoltăm acest lucru. Pe rețeaua de socializare a asociației odnoklasniki.ru o să fie zilnic postat câte un capitol din Biblie începând cu Evanghelia de la Matei și mai departe... Jos la comentarii tinerii care o sa aibă întrebări referitor la capitolul dat o să avem posibilitatea să discutăm. Toți cei cointeresați o să facem 3 lucruri: folosim timpul cu folos, citim studiind Biblia și dăm răspuns la versetele care au un înțeles nu prea pe înțelesul tuturor.

 

PROIECT –  De la pocăință, prin iertare, spre lumina Învierii - în prima săptămână din Postul Mare prin sloganul ,,De la pocăință, prin iertare, spre lumina Învierii”. Tinerii voluntari înarmați cu fișe de Mărturisirea de Obște a Păcatelor si lumânări au colindat câteva biserici din or. Ungheni, începând cu Catedrala Episcopală, Sf. Alexandru Nevsky, îndemnând oamenii spre o mărturisire și viață corectă atât trupește cât și duhovnicește.  Lucrurile simbolice date oamenilor ia făcut să fie receptivi, dar și entuziasmați, deoarece această activitate s-a desfășurat pentru prima dată. Voluntarii au fost fericiți să aprindă o lumină în conștiința fiecărui creștin și să îndemne oamenii spre pocăință. Nu doar bătrânii, dar și tânăra generație manifestă interes pentru credință și au dragoste față de Dumnezeu.


PROIECT –  Prețuiește viața - Ținând discuții cu foarte mulți tineri prin rețelele de socializare se vede spaima tinerilor de a da pe față problemele vieții pe care le au și fiind goi lăuntric fără a avea o susținere morală, sau pe cineva cui ar putea săi descopere problemele cu care se confruntă adolescenții, cad în deznădejde, iar alții chiar își iau viața prin diferite forme ale sinuciderii. Tinerii cred că dacă îți pun capăt zilelor, pun și capăt problemelor apărute în viața lor. Începând din particular și văzând că e posibil de a schimba atitudinea adolescentului de a alege ceva în viața sa și anume viața, de aici a și pornit ideea de a promova această idee și în noi orizonturi și pe o scară mai largă. Tot ici intră și participarea la marșuri pentru viață și contra avortului, seminare de informare a tinerilor despre sindromul post avort.

PROIECT –  Pelerinaje – împreună cu tinerii facem călătorii redescoperind locurile pitorești ale Moldovei, vizitarea mănăstirilor și încadrarea în viața fiecărei mănăstiri prin discuție cu călugării mănăstirilor, care povestesc despre viața monahală.

       PROIECT –  Gala Voluntarilor ATOM este un eveniment intern ce recunoaște  meritele voluntarilor din cadrul AO Asociația Tinerilor Ortodocși din Moldova, care este și organizatorul evenimentului.
Participanți:
 (1) membri și voluntari din cadrul ATOM;
 (2) instituții de învățământ cu care am colaborat;
Secțiunile din concurs:
1.        Cel mai activ Șef de filială ATOM;
2.        Cel mai activ Voluntar ATOM;
3.        Cel mai vizualizat proiect social al anului ce a stârnit interes societății;
4.        Cel mai bun eseu;
5.        Cel mai activ preot care a susținut programele de voluntariat ATOM în localitate;
6.        Cel mai activ profesor ce a susținut programele de voluntariat ATOM în localitate;
7.        Cea mai activă Instituție de învățământ care ne-a susținut în promovarea voluntariatului.

2. Zilele Creației

Textul Facerii a fost comentat de numerosi, incercandu-se astfel un raspuns la problemele arzatoare ce tin de teologia creatiei. Parintii apologeti, confruntandu-se cu conceptiile antice despre lume, care erau tributare fie dualismului (separarea dintre divinitate si materie), fie panteismului (coexistenta din eternitate a materiei cu divinitatea, aceste realitati avand aceeasi identitate ontologica) s-au straduit sa impuna doctrina creatiei din nimic, distinctia ontologica dintre Creator si creatie.
Conceptia despre creatia din nimic este specifica gandirii iudaice si este un mare castig pastrat prin poporul evreu. In acest sens avem precizarea clara de la Macabei, in rugaciunea mamei Macabeilor pentru fiii sai: "Rogu-te, fiule, ca, la cer si la pamat cautand si vazand toate ce sunt intr-insele, sa cunosti ca din ce n-au fost le-a facut pe ele Dumnezeu si pe neamul omenesc asijderea l-a facut." ().
Crestinismul a nuantat aceasta doctrina insistand pe dragostea extinsa la creatie printr-un Dumnezeu al comuniunii - Sfanta Treime. Parintii au insistat asupra depasirii conceptiei filosofiei elene despre univers. Nu e cazul acum sa mai detaliem aceasta problema si sa prezentam textele patristice respective.
Voi prezenta ca text patristic ceea ce a scris (cel care a sintetizat teologia patristica de pana la el) despre creatie: "Insusi Dumenzeul nostru, proslavit in Treime si Unime, a facut cerul si pamantul si toate cate sunt in ele, aducand pe toate de la neexistenta la existenta. Pe unele, cum e este cerul, pamantul, aerul, focul si apa, nu le-au facut din o materie preexistenta; pe altele, cum sunt vietuitoarele, plantele, semintele le-a facut din cele care au fost create de El. Acestea s-au facut la porunca Creatorului din pamant, apa, aer si foc".
Deci materia nu e coeterna cu Dumnezeu, dar totodata in dinamica creatiei observam o complexificare treptata, elementele creatiei fiind inrudite intre ele. Aceasta legatura intre elementele creatiei nu poate fi inteleasa ca o dovada a evolutionismului in forma lui ideologizata.
Desi Sfantul Ioan Damaschinul mentioneaza ca vietuitoarele, plantele si semintele au fost facute din materia creata inainte de aparitia lor, precizeaza ca acestea au aparut la porunca lui Dumnezeu. Esential in acest act este cuvantul creator de viata al lui Dumnezeu, prezenta permanenta a lui Dumnezeu in actul creatiei. Relatia dintre partile creatiei nu poate fi inteleasa ca o evolutie autonoma a unora din altele, de la formele simple la cele complexe.
Facerea lumii - ziua intai
Versetul cu care incepe Sfanta Scriptura este "La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul." (Fac. 1, 1). Primul cuvant, "bereschit" (in varianta originala ebraica) desi este tradus prin cuvantul "la inceput" el nu are o semnificatie temporala. Deoarece textul plin de simbolism al Facerii nu poate fi inteles ca o descriere a crearii lumii intr-un timp natural, cuvantul bereschit nu subliniaza existenta unui moment temporal initial.
Poate o traducere mai potrivita ar fi redat alt sens al cuvantului ebraic, care mai poate fi tradus prin "in general", "in principiu". Aceasta traducere ne plaseaza intr-o alta perspectiva ce nu se lasa subjugata de mentalitatea conditionata temporal. Traducerea lui bereschit prin "in general" sau "in principiu" ne releva nu atat actul creator in desfasurare al Dumnezeirii ci sfatul de taina al actiunii profund launtrice intratreimice in care Dumnezeu gandeste toata creatia in general (la Dumnezeu gandul, bineinteles avand o putere creatoare).
O astfel de perspectiva ne obliga sa renuntam la o hermeneutica bazata exclusiv pe stiinta omeneasca, in intregime conditionata de legile naturale ale existentei temporale si ne cere un efort pentru a contempla duhovniceste taina originilor. "Bereschit nu ne plaseaza deci la inceputul timpurilor sau al timpului, indiferent carei categorii i-ar apartine, ci in fata a ceva cu totul alta natura. Astfel bereschit nu este inca creatie. Este actul divin in sine insusi care are in vedere creatia. Sa spunem de la bun inceput ca primele trei cuvinte ale Facerii ne transpun intru contemplarea de negrait a actiunii dumnezeiesti. Creatia propriu zisa este pomenita abia in cuvintele care urmeaza: cerul si pamantul". (Jean Kovalevsky) arata ca exista numeroase intelesuri ale primului cuvant din Sfanta Scriptura: berschit. Dar in nici una dintre variante nu interpreteaza cuvantul bereschit cu o origine ce poate fi depistata printr-o cronologie naturala. E vorba de o stare mai presus de timpul natural.
Din aceasta perspectiva pare fada orice incercare de a identifica prin mijloace stiintifice (ce studiaza legea naturala asa cum o cunoastem noi astazi) o origine plasata in temporalitate. Bereschit poate semnifica o indivizibilitate a cosmosului si o instantaneitate a gandirii lui Dumnezeu in sfatul Sau de a concepe creatia ca intreg (cer si pamant).
Sfantul Vasile cel Mare mentioneaza in acest sens: "Poate ca s-a zis: Intru inceput a facut din pricina ca facerea cerului si a pamantului s-a facut intr-o clipita si in afara de timp, deoarece inceputul este ceva indivizibil si fara dimensiune. Dupa cum inceputul caii nu e calea, iar inceputul casei nu e casa, tot asa si inceputul timpului nu e timpul, dar nici cea mai mica parte din timp. Iar daca cineva s-ar ambitiona sa spuna ca inceputul este timp, stie acela ca imparte inceputul in partile timpului, adica in inceput, in perioada de la mijloc si in perioada de la sfarsit. Este insa cu totul de ras sa te gandesti la un inceput al inceputului".
Al doilea verset al Sfintei Scripturi precizeaza: "Si pamantul era netocmit si gol. Intuneric era deasupra adancului si Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor" (Fac. 1, 2). Faptul ca pamantul era neintocmit si gol, iar apele erau coplesite de intuneric exprima o unitate nediferentiata a creatiei, o lipsa de randuiala care nu mai inseamna nonfiinta, dar inca nici existenta buna si frumoasa.
Totusi aceasta expresie arata dorinta lui Dumnezeu de a randui un cosmos in care a sadit un potential de devenire ce poate fi actualizat intr-o conformitate cu voia dumnezeiasca, dar numai prin impartasirea de Cuvantul creator al lui Dumnezeu. Aceasta posibilitate de inaltare catre asemanarea dumnezeiasca evidentiaza inca dintru inceput un sens eshatologic al creatiei, ce nu poate fi actualizat autonom, ci teonom.
Suntem in prezenta unei realitati ce poarta in sine fermentul viu ce o poate configura din ce in ce mai mult cu voia divina. "Haosul grecesc, tohu wa bohu ebraic, apele lipsite de forma semnifica toate dorinta de fiinta, aspiratia catre Asemanare, posibilitatea de transformare cuprinzand potentialul intregului cosmos, dar, sa precizam, toate sunt neputincioase, incapabile sa se transforme prin ele insele, sa se delimiteze, sa se adevereasca. Aici este necesara interventia hotaratoare a Cuvantului. Actul acestuia se numeste badal". (Jean Kovalevsky)
La crearea lumii participa. Nu doar Tatal creeaza lumea ci si Fiul si Duhul Sfant. Sunt mai multe versete din Sfanta Scriptura care arata participarea lui Hristos si a Duhului Sfant la facerea lumii.
Astfel ne marturiseste: "Toate prin El s-au facut; si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut." (Ioan 1, 3). Apoi exista mai multe texte pauline care evidentiaza calitatea de Logos Creator si Proniator a lui Hristos, Alfa si Omega creatiei. Astfel avem urmatoarele versete: "Pentru ca de la El si prin El si intru El sunt toate." (Rom. 11, 36); "Mie, celui mai mic decat toti sfintii, mi-a fost dat harul acesta, ca sa binevestesc neamurilor bogatia lui Hristos, de nepatruns, si sa descopar tuturor care este iconomia tainei celei din veci ascunse in Dumnezeu, Ziditorul a toate, prin Iisus Hristos." (Efes. 3, 8-9).
Calitatea de Logos Creator si Mantuitor a lui Hristos este prezentata exemplar in textul epistolei catre Coloseni a Sfantului Apostol Pavel: "Pentru ca intru El au fost facute toate, cele din ceruri si cele de pe pamant, cele vazute, si cele nevazute, fie tronuri, fie domnii, fie incepatorii, fie stapanii. Toate s-au facut prin El si pentru El. El este mai inainte de toate si toate prin El sunt asezate. Caci in El a binevoit Dumnezeu sa salasluiasca toata plinirea. Si printr-Insul toate cu Sine sa le impace, fie cele de pe pamant, fie cele din ceruri, facand pace prin El, prin sangele crucii Sale." (Colos. 1, 16-20).
Intreaga Treime participa la crearea lumii. Faptul ca Sfantul Duh era deasupra apelor ne arata puterea creatoare a Duhului, dar si disponibilitatea creatiei de a fi transfigurata de energia necreata a harului.
scrie: "Se cuvenea ca Duhul Sfant sa se poarte, ca o dovada ca in ce priveste puterea ziditoare El este asemenea cu Tatal si cu Fiul. Caci Tatal a grait, Fiul a zidit, si se cadea ca si Duhul sa-si aduca lucrarea. Si aceasta a facut-o purtandu-Se, aratand prin aceasta in chip vadit ca totul a fost adus intru fiintare si savarsit de catre Treime".
Disponibilitatea materiei create de a primi energia necreata a Duhului Sfant e subliniata de versetul din Facere 1, 2. "Aceste cuvinte arata ca in ape era o energie plina de viata; nu era simplu o apa statatoare si nemiscatoare, ci miscatoare, care avea putere de viata in ea. Ca ceea ce-i nemiscator este negresit nefolositor, pe cand ceea ce se misca este capabil sa faca multe". (Sfantul Ioan Gura de Aur).
Puterea de viata din apa nu este autonoma de Dumnezeu, nu e o capacitate naturala de a produce viata prin ea insasi, ci e vorba de puterea harului care strabate materia creata inca de la inceputul creatiei, de energia necreata ce sustine intreaga creatie.
Despartirea luminii de intuneric nu e un proces care evolueaza de la sine, ci o randuiala dumnezeiasca care trebuie sa ne faca sa ne umplem de uimire. "Ai vazut impartire nespus de buna, creatie minunata, care depaseste orice intelegere, facuta numai prin cuvant si porunca? Ai vazut de cat pogoramant s-a folosit acest fericit prooroc, dar, mai bine spus, iubitorul de oameni Dumnezeu, prin gura profetului, ca sa invete neamul omenesc sa cunoasca ordinea celor create, sa cunoasca cine este Creatorul universului, sa stie cum a fost adus la fiinta fiecare?". (Sfantul Ioan Gura de Aur)
arata ca Dumnezeu ar fi putut sa faca intreaga creatie intr-o clipa, dar a creat-o treptat din nemarginita Lui iubire fata de om, pentru ca stiind bine despre cele create, sa nu ramanem la gandurile noastre, ci sa ne inaltam mintea spre Dumnezeul Creator al universului. "Nu putea, oare, mana Lui cea atotputernica si nesfarsita Lui intelepciune sa aduca la fiinta pe toate si intr-o singura zi? Dar pentru ce spun eu intr-o singura zi? Putea sa le aduca intr-o clipita! Dar pentru ca Dumnzeu n-a adus la fiinta pentru trebuinta Lui nimic din cele ce sunt - ca El nu are nevoie de nimic, fiind desavarsit, ci a facut totul din pricina iubirii Sale de oameni si a bunatatii Lui - pentru aceea le creeaza treptat, iar prin gura fericitului profet ne invata lamurit despre cele ce s-au facut, pentru ca, stiindu-le bine, sa nu cadem in greselile celor ce judeca manati de ganduri omenesti". (Sfantul Ioan Gura de Aur)
Facerea lumii - ziua a doua
In ziua a doua Dumnezeu a separat apele de deasupra cerului de cele de dedesubt. "Si a zis Dumnezeu: Sa fie o tarie prin mijlocul apelor si sa se desparta apele de ape! Si a fost asa. A facut Dumnezeu taria si a despartit apele cele de sub tarie de apele cele de deasupra tariei. Taria a numit-o Dumnezeu cer." (Fac. 1, 6-8).
Semnificatia cerului a fost mult discutata. S-au dat diferite interpretari. Multe dintre conceptiile din antichitate au incercat sa arate identitatea materiala a realitatii numite, "cer", ajungandu-se la o intelegere destul de statica a cerului.
Credem ca in primul rand semnificatia cerului nu este atat una materiala, cat una spirituala, care evidentiaza prezenta lui Dumnezeu in lume, cerul (inclusiv in forma materializata cunoscuta noua) fiind prin excelenta simbolul divinitatii si mediul de slavire a lui Dumnezeu.
Polivalenta semantica a cuvantului "cer" este mai vadita in limba ebraica, unde cuvantul la singular are si conotatie de plural, astfel cerul insemnand de fapt si ceruri. De aceea in Sfanta Scriptura intalnim numeroase expresii cu aceasta ambivalenta.
De exemplu avem in psalmul 67, 34: "Cantati Dumnezeului Celui ce S-a suit peste cerul cerului, spre rasarit." Sau intalnim expresia. "Laudati-L pe El cerurile cerurilor si apa cea mai presus de ceruri, sa laude numele Domnului, ca El a zis si s-au facut, El a poruncit si s-au zidit." (Ps. 148, 4-5).
Facerea lumii - ziua a treia
In ziua a treia are loc explozia vegetatiei pe pamant. Faptul ca pomii au aparut pe uscat fara ajutorul soarelui contravine legilor stiintifice cunoscute de noi astazi. Sunt unii care spun din perspectiva evolutionista (de exemplu Kalomiros) ca soarele si stelele au fost create inca din ziua intai a creatiei.
Dar Sfantul Ioan Gura de Aur in interpretarea lui contrazice aceasta afirmatie. Dimpotriva, el arata in mod explicit (si paradoxal pentru cugetarea noastra obisnuita sa digere doar formulele servite pe baza stiintelor naturaliste) ca vegetatia n-a avut nevoie de soare pentru a fi adusa la existenta. Sfantul Ioan Gura de Aur insista asupra acestui fapt tocmai pentru a evidentia puterea lui Dumnezeu si dependenta creatiei de Creator, eliminand astfel orice tendinta de a interpreta aparitia vietii vegetale pe pamant ca o expresie a legilor naturale pe care noi le cunoastem astazi.
In acest sens, plecand de la versetul din Fac. 1, 12: "Pamantul a dat din sine verdeata: iarba, care face samanta, dupa felul si asemanarea ei, si pomi roditori, cu samanta, dupa fel, pe pamant", spune: "Gandeste-mi-te aici, iubite, cum s-au facut toate pe pamant la cuvantul Stapanului. Nu era om care sa-l lucreze, nu era plug, nu erau boi de ajutor, nu avea pamantul nici vreo alta ingrijire, ci a auzit numai porunca si indata a dat rodurile lui. De altfel dumnezeiasca Scriptura indreapta lipsa de judecata de mai tarziu a oamenilor, istorisindu-ne cu de-amanuntul toate, in ordinea creatiei lor, ca sa surpe palavragelile celor ce graiesc in zadar, intemeiati pe propriile lor ganduri, si care incearca sa spuna ca pentru cresterea roadelor e nevoie de ajutorul soarelui. Sunt si altii care incearca sa atribuie asta chiar unora dintre stele. De aceea ne invata Duhul cel Sfant ca, inainte de crearea acestor stihii, pamantul, ascultand de cuvantul si porunca lui Dumnezeu, a dat toate semintele, fara sa aiba nevoie de ajutorul cuiva". (Sfantul Ioan Gura de Aur)
Sfantul Vasile cel Mare pentru a-i face pe credinciosi sa-si indrepte admiratia spre Dumnezeu din contemplarea celor create sustine aparitia plantelor inaintea soarelui. Verdeata pamantului si intreaga vegetatie ce impodobeste pamantul nu-si datoreaza existenta luminiii solare, nici ostenelii omului, ci puterii creatoare a lui Dumnezeu. In felul acesta este combatuta credinta pagana in divinitatea soarelui.
Sfantul Vasile cel Mare mentioneaza: "Pentru ca unii soscotesc ca soarele este cauza celor ce rasar din pamant, ca adica prin atractia caldurii lui scoate la suprafata pamantului aceasta podoaba inainte de facerea soarelui, ca sa inceteze cei rataciti sa se mai inchine soarelui, ca unuia care ar fi cauza vietii. Daca vor ajunge sa creada ca toate cele care fac podoaba pamantului sunt inainte de facerea soarelui, atunci vor parasi nemasurata lor admiratie ce o au pentru soare, gandindu-se ca soarele este mai nou in ce priveste facerea lui decat iarba si plantele".
Trebuie sa remarcam spontaneitatea crearii vegetatiei pe uscat. Sfantul Efrem Sirulscrie: "Ierburile, la vremea facerii lor, s-au ivit intr-o singura clipa, dar la infatisare aratau ca de mai multe luni. Tot asa copacii, la vremea facerii, s-au facut intr-o singura zi, dar implinirea si roadele care faceau sa le atarne crengile la pamant ii aratau ca si cum ar fi fost de cativa ani".
Sfantul Ambrozie al Milanului arata si el in mod graitor ca soarele a fost facut dupa aparitia vegetatiei pe pamant: "Nasca-se dar iarba cea verde mai inainte de ivirea luminii soarelui, fie lumina ei inaintea celei de soare. Fie ca pamantul sa odrasleasca inainte de a primi intaritoarea ingrijire a soarelui, spre a nu se da prilej de sporire omenestii rataciri. Fie ca toti sa cunoasca ca nu soarele e pricinuitorul cresterii plantelor. Cum ar putea soarele sa dea puterea vietii plantelor crescatoare, cand acestea au fost mai inainte facute sa creasca de datatoarea de viata putere ziditoare a lui Dumnezeu, inainte ca soarele sa fi inceput a lua parte la vietuire? Soarele e mai tanar decat mugurii, mai tanar decat ierburile".
Facerea lumii - ziua a patra
In ziua a patra Dumnezeu a facut luminatorii: "Si a zis Dumnezeu: Sa fie luminatori pe taria cerului, ca sa lumineze pe pamant, sa desparta ziua de noapte si sa fie semne ca sa deosebeasca anotimpurile, zilele si anii, si sa slujeasca drept luminatori pe taria cerului, ca sa lumineze pamantul." (Fac. 1, 14-15).
Pentru cei ce doresc neaparat un conformism intre stiinta contemporana si textul Facerii, ziua a patra constituie o piatra de poticneala, deoarece cosmologiile stiintifice postuleaza intaietatea cronologica a soarelui fata de pamant si vegetatie. Dar am vazut ca Sfintii Parinti insista asupra faptului ca soarele a fost facut ulterior pamantului si pentru a sluji ca luminator al acestuia.
Soarele e vazut ca un element functional si nu atat ca unul generator de viata (cum se crede in contemporaneitate). Am prezentat anterior cateva texte patristice care evidentiaza primatul pamantului comparativ cu soarele.
Nu mai insist in acest sens. Mai intaresc aceasta idee doar cu un text graitor din : "Priveste mai la taria cerului care a fost facuta inaintea soarelui; priveste mai intai la pamantul care a inceput a se vedea si era tocmit inca mai inainte ca soarele sa se iveasca; priveste la verdeata pamantului care a fost mai inainte de lumina soarelui. Rugii de mure au fost mai inainte de soare; firul ierbii e mai batran decat luna. Asadar, nu socoti drept zeu acel lucru ale carui daruri date de Dumnezeu se vad a fi mai pretioase. Trecusera trei zile; in vremea aceea nimeni nu s-a ingrijit de soare, totusi stralucirea luminii se vadea pretutindeni. Caci si ziua isi are lumina ei, care si ea a fost mai inainte de soare".
Sfantul Vasile cel Mare vorbind despre faptul ca pamantul era netocmit, afirma ca si cerul era netocmit, el neavand inca soarele, luna si stelele. Precizeaza Sfantul Vasilecel Mare: "Pe buna dreptate Scriptura a numit pamantul netocmit. Acelasi lucru il putem spune si despre cer. Nici nu era inca terminat si nici nu primise propria lui podoaba; nu era luminat nici de luna, nici de soare si nici incununat cu cetele de stele. Inca nu se facusera acestea. Deci n-ai pacatui fata de adevar daca ai spune ca si cerul era netocmit".
Sfintii Parinti insista mult asupra acestui aspect, in primul rand pentru faptul ca multe din popoarele antichitatii au zeificat soarele, inchinandu-se lui, in locul adevaratului Dumnezeu. Din perspectiva duhovniceasca nu o abordare cronologica a textului Facerii este importanta (am mai precizat de fapt ca acest referat este inanalizabil prin prisma legilor naturale a lumii pe care o cunoastem, acestea analizand istoria universului din perspectiva cronologica).
O apropiere duhovniceasca de text va reliefa totusi importanta pamantului comparativ cu soarele, deoarece viata omului are loc pe acest pamant, cadru al luptelor sale duhovnicesti unde el se nevoieste pentru obtinerea mantuirii si transfigurarea intregii lumi.
In conceptia scripturistica si patristica, pamantul, ca salas al omului este centrul universului. Din acest punct de vedere viziunea biblica si patristica asupra lumii ramane una consecvent traditionala (a se vedea simbolismul lumii in culturile arhaice si traditionale).
Ramanand blocati in modelele propuse de cultura si stiinta din contemporaneitate, ce postuleaza primatul soarelui in raport cu pamantul, nu ne vom putea deschide mintile fata de autenticitatea viziunii patristice, ramanand insensibili si neputinciosi in fata tainelor dumnezeiesti.
Dorinta de a fixa aparitia soarelui inaintea pamantului, asa cum ne-o cere logica aparenta, exprima tendinta de a explica in mod natural fenomenele lumii. Dar am vazut ca in zilele creatiei, legile care guvernau cosmosul nu se ghidau dupa cele cunoscute de noi astazi si care cer in mod categoric existenta soarelui pentru a fi posibila vreo forma de viata pe pamant.
Dimpotriva vedem ca lumina nu era data nici de soare, nici de luna, iar vegetatia nu avea nevoie de fotosinteza ca sa traiasca. Toata creatia traia in mod vizibil prin Dumnezeu. Pentru cineva preocupat de viata duhovniceasca esentiala este centralitatea lui Dumnezeu in existenta concreta. Nici o alta realitate creata oricat de grandioasa ar fi nu poate sa tina locul lui Dumnezeu.
Tendinta de a incerca sa atribuim printr-o aceeasi logica pe care o avem acum, lumii primordiale o functionare a vietii planetei noastre in functie de soare, implica o abdicare de la perspectiva duhovniceasca. Ea constituie o incercare de explicare naturalista si autonoma a lumii.
Atat in lumea de dinainte de cadere, cat si in Imparatia lui Dumnezeu, lumina nu vine de la soare ci de la Dumnezeu. Hristos este Lumina lumii. Textul Apocalipsei, vorbind de cetatea lui Dumnezeu arata inutilitatea luminatorilor naturali intr-o astfel de cetate: "Si cetatea nu are trebuinta de soare, nici de luna, ca sa o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o si faclia ei este Mielul." (Apoc. 21, 23).
Am putea spune ca, precum unirea patimasa intre pentru procreare a fost prevazuta prin prestiinta lui Dumnezu, fara sa fie obligatorie, la fel, e posibil ca soarele si luna sa fi fost facute doar pentru luminarea lumii cazute. Dar in aceasta tematica nu putem ramane decat la nivelul presupunerilor. Profunzimea temei invaluita de o mare taina ne obliga la contemplarea ei in tacere.
Facerea lumii - ziua a cincea
In ziua a cincea relatata in Fac. 1, 20-23 Dumnezu a facut vietuitoarele.
Evolutionismul transformist considera ca speciile deriva unele din altele, inclusiv omul provenind dintr-un anumit stramos comun cu maimuta. Fara a ramane tributari unei gandiri fixiste, exclusiv supranaturalista pledez pentru o asumare a unei reprezentari sinergice: divina si naturala, naturalul structurandu-se prin supranatural.
Dumnezeu creaza vietuitoarele si totodata daruieste o capacitate potentiala pamantului si apei de a naste vietuitoare. Important este sa nu abdicam de la principiul teandriei si sa dezvoltam teorii exclusiviste si cu doza de unilateralitate.
Evolutionismul naturalist insista pe o dezvoltate progresiva si autonoma a speciilor una din alta, in functie de hazardul conditiilor naturale. Este exclusa astfel prezenta proniatoare a lui Dumnezeu. Dar si creationismul in forma lui severa tinde sa uite de dinamica intrinseca a creatiei, de capacitatea structurala a creatiei (data tot de Dumnezeu) de a inainta spre Creatorul ei.
Nu sunt de parere ca o impacare a creationismului cu evolutionismul ar fi de folos. Dimpotriva un asemenea demers ar putea crea confuzie si ar putea aduce deservicii atat teologiei academice, dar si vietii duhovnicesti, deoarece in majoritatea situatiilor atat evolutionismul cat si creationismul exprima formele ideologizate ale unor tipare de gandire.
Terminologia joaca aici un rol destul de important. Folosind anumiti termeni (precum "evolutionism", "creationism") consacrati deja pentru a explicita anumite conceptii (repet, de cele mai multe ori, in forma ideologizata) pentru a prezenta conceptia patristica despre dinamica creatiei prezinta o forma ridicata de risc.
Cred ca esentiala este afirmarea cu consecventa a principiului teandriei, al sinergiei creatiei, al divino-creatiei. Cu o astfel de terminologie mai adecvata exista sansa de a face cunoscuta viziunea Parintilor in aceasta problema, fara crearea unor premise ce pot conduce la confuzii regretabile.
Fiecare lucru are propria sa ratiune divina. Principiul teandric e concretizat si se verifica atat la nivelul cel mai intim al partilor creatiei, dar si la creatie in intregul ei. Astfel acest principiu se observa in cazul fiecarui lucru prin faptul ca Dumnezeu creaza ratiunea divina specifica fiecarui lucru, dar conformitatea lucrului cu propria sa ratiune cere o reciprocitate din partea creatiei.
Actualizarea si conformarea lucrului cu ratiunea sa divina exprima dinamica creatiei. In acest sens putem vorbi de o dinamica a creatiei (dar nu de o evolutie transformista). Fiecare lucru ramane in cadru speciei lui, deoarece nici un lucru nu-si poate schimba ratiunea divina conferita de Dumnezu.
Acest lucru e exprimat cu claritate de Sfantul Maxim Marturisitorul: "Caci n-a fost vreo fire din cele ce sunt, nici nu este, nici nu va fi, care sa fie dupa ratiunea ei ceea ce nu este inca acum, sau care este acum sau va fi mai pe urma ceea ce nu era mai inainte. Caci cele ale caror ratiuni au avut la Dumnezeu deplinatatea, odata cu existenta nu primesc prin aducerea lor la existenta si in fiinta, conform cu ratiunile lor, nici un adaos sau stirbire din cele ce le sunt necesare spre a fi cee ce sunt".
Sfintii Parinti insista asupra felurilor vietatilor. Ei arata ca fiecare fel de vietuitoare s-a facut deodata si acest fel isi pastreaza firea pana la plinirea vremii. Nu poate fi vorba de o trecere a vietuitoarei dintr-un fel in altul. In schimb pot exista o multitudine de variatii in cadrul aceluiasi fel.
De obicei Sfintii Parinti inteleg prin "fel" acele fapturi care sunt capabile sa reproduca urmasi fertili. Fie ca e vorba de planta sau animal, fiecare "fel" isi pastreaza caracteristicile.
Sfantul Ambrozie spune ca: "In conul de pin firea pare a infatisa insusi chipul ei, el pastreaza insusirile proprii pe care le-a primit de la acea dumnezeiasca si cereasca porunca, si isi repeta zamislirea intru urmarea anilor pana la plinirea vremii. Cuvantul lui Dumnezeu patrunde fiecare zidire din alcatuirea lumii. De aceea, precum a poruncit Dumnezeu, toate felurile de fapturi vii s-au nascut din pamant. Ascultand de o lege statornica, toate au urmat unele altora veac dupa veac, dupa fel si asemanare. Leul zamisleste leu; tigrul, tigru; bivolul, bivol; lebada, lebada si vulturul, vultur. Ceea ce s-a poruncit o dat devine in fire un obicei pentru totdeauna. De aceea pamantul n-a incetat a aduce cinstirea slujbei sale. Soiul incepator al fapturii vii este pastrat pentru vremile viitoare de catre generatiile urmatoare ale felului sau".
Sfantul Vasile cel Mare afirma dinamica creatiei manifestata prin continuitatea speciilor, dar aceasta se datoreaza puterii dumnezeiesti, nu unei legi inerente creatiei. Insa continuitatea speciilor nu inseamna in nici un fel o transformare a unei specii in alta: "Gandeste-te la cuvintele lui Dumnezeu, care strabat creatia! Au inceput de atunci, de la facerea lumii, si lucreaza si acum si merg mai departe pana la sfarsitul lumii. Dupa cum sfera, daca se impinge si este pe un loc inclinat, merge la vale datorita constructiei sale si a insusirii locului, si nu se opreste inainte de ajunge pe un loc ses, tot asa si existentele, miscate de o singura porunca, strabat in chip egal creatia, supusa nasterii si pieirii, si pastreaza pana la sfarsit continuarea spetelor, prin asemanarea celor ce alcatuiesc speta. Din cal se naste un cal, din leu un leu, din vultur un vultur si fiecare din vietuitoare isi pastreaza speta prin continui nasteri pana la sfarsitul lumii timpul nu strica, nici nu pierde insusirile vietuitoarelor, ci, ca si cum acumar fi fost facute, merg vesnic proaspete impreuna cu timpul".
Toate lucrurile create au un rost al lor. Cei care sustin evolutionismul transformist, printre presupusele dovezi o au si pe aceea a organului vestigiu (un organ considerat inutil si ca atare el arata doar ca provine dintr-o forma biologica inferioara in care a avut un oarecare rol). Aceasta dovada si-a aratat lipsa de consistenta in fata descoperirilor medicale contemporane (marele nostru fiziolg, Nicolae Paulescu, savant impecabil, cunoscut la nivel mondial, a demonstrat elocvent netemeinicia argumentarii proevolutioniste, plecandu-se de la organul vestigiu).
Dar e important si ca avem o marturie patristica prin care sa intelegem importanta fiecarui lucru creat, faptul ca fiecare entitate creata participa la rostul intregii creatii, nefiind lipsita de semnificatie. Chiar daca la un moment dat noi nu putem recunoaste rostul anumitei realitati create, nu inseamna ca ea este lipsita de sens.
Sfantul Ioan Gura de Aur precizeaza: "Cine va indrazni sa blameze cele facute? Nimic nu s-a facut in zadar, nimic nu s-a facut fara rost! N-ar fi fost laudate de Creator, daca n-ar fi fost create spre oarecare trebuinta! Nu este creat nimic fara vreun scop oarecare, chiar daca noi oamenii nu suntem in stare sa cunoastem cu precizie scopul fiecarei creaturi".
Relativismul speciilor care lasa sa se inteleaga ca o specie se poate transforma in alta, precum si incrucisarile facute de om pentru a obtine diferite soiuri de plante si animale, pot favoriza si un relativism moral si totodata sa impulsioneze sentimentul demiurgic al omului. Daca omul a evoluat de la o specie inferioara si el, in continuare, se afla in acest proces evolutiv, morala care i se propune in treapta pe care se afla el acum este una relativa. Din acest punct de vedere morala crestina (si nu numai) este considerata ca fiind demodata, anacronica, fiind perceputa ca un sistem de interdictii ce incatuseaza libertatea exuberanta a omului.
Viata duhovniceasca traita in conformitate cu poruncile lui Dumnezeu in loc sa fie vazuta ca o eliberare din sclavia patimilor, ca o adevarata implinire este asociata cu o existenta impregnata de frustrari. Teoria cosmologica a evolutiei naturale favorizeaza eliberarea de opresiunea moralei religioase.
Aldous Huxley, fratele lui Julian Huxley (cel ce a sustinut puternic darwinismul) spunea: "Aveam motive pentru a nu dori ca lumea sa aiba sens; ca urmare, am admis ca nu avea nici unul, si am fost in stare, fara vreo dificultate, sa gasesc justificare pentru aceasta asumare. Pentru mine, ca si, fara indoiala, pentru majoritatea contemporanilor mei, filosofia nonsensului a fost, in mod esential, un instrument de eliberare. Eliberarea pe care o doream era simultan o eliberare de un anumit sistem politic si economic, si o eliberare de de un anumit sistem de morala. Ne-am ridicat impotriva moralei fiindca ne stanjenea libertatea sexuala".
In contrast cu relativismul propus de evolutionismul natural gandirea patristica subliniaza integritatea si diversitatea "felurilor", tocmai aceasta integritate servind ca model invierii trupurilor. "In tot ceea ce rodeste, firea ramane credincioasa siesi. Samantele unui fel nu pot fi schimbate intr-un fel de planta, nici nu dau la iveala roade deosebite de propriile samante, astfel incat oamenii sa rasara din serpi si carnea din dinti; cu atat mai mult e de crezut, asadar, ca tot ceea ce s-a semanat va rasari din nou in propria fire, ca rodul granelor nu se deosebeste de samanta, ca cele moi nu rasar din cele tari, nici cele tari din cele moi, si nici otrava nu se schimba in sange; ci carnea se reface din carne, oasele din oase, sangele din sange, umorile trupului din trupuri. Mai puteti deci voi, paganilor, cei ce sunteti in stare sa sustineti ca exista schimbare, sa mai tagaduiti reasezarea firii?". (Sfantul Ambrozie)
In ziua a sasea Dumnezeu l-a creat pe om ca o incununare a intregii creatii. Omul a fost chemat ca un veritabil partener la desavarsirea creatiei. Asumandu-si cele zidite in maniera duhovniceasca, omul ar fi putut contempla ratiunile adanci si duhovnicesti ale lumii, implinind astfel sensul eshatologic al creatiei.
Dar sensul autentic al creatiei, cu siguranta este de natura eshatologica, deoarece creatia nu isi este autosuficiena siesi, ci aspira la comuniunuea profunda cu Creatorul ei. In momentul in care creatia este redusa la aspectul sau material, fiind asumata de om exclusiv dintr-o perspectiva consumista, omul nu doar ca-si rateaza propria vocatie, dar denatureaza si sensul intregului cosmos.
Facerea lumii - pomul cunostintei binelui si a raului
In aceasta ordine de idei interesanta este interpretarea care se da pomului cunostintei binelui si raului. Nu insist asupra acestui subiect, cu largi referinte la Sfintii Parinti. Redau doar un text semnificativ din : "Si poate ca de fapt daca ar zice cineva ca pomul cunostintei binelui si raului este zidirea cea vazuta, nu s-ar abate de la adevar. Caci impartasirea de ea produce in chip natural placerea si durerea. Sau iarasi poate ca zidirea celor vazute s-a numit pom al cunostintei binelui si raului, fiindca are si ratiuni duhovnicesti care nutresc mintea, dar si o putere naturala care pe de o parte desfata simtirea, pe de alta perverteste mintea. Deci contemplata duhovniceste ea ofera cunostinta binelui, iar luata trupeste, ofera cunostinta raului. Caci celor ce se impartases de ea trupeste li se face dascal in ale patimilor, facandu-i sa uite de cele dumnezeiesti".
Relatia omului cu lumea o putem sesiza si din felul in care interpretam natura paradisului. Interpretarea raiului poate fi una exclusiv spatiala (raiul gandit ca un loc anume) sau spirituala (raiul ca stare).
Gandirea patristica nu ramane doar la localizarea spatiala a raiului car va fi cautat ca un loc privilegiat, mai ales in teologia scolastica (a se vedea in acest sens lucrarea lui Jean Delumeau, Raiul - gradina desfatarilor).
Dar nu putem eluda la modul absolut o anumita dimensiune spatiala a raiului. Bineinteles ca raiul ca stare duhovniceasca poate fi actualizat si in existenta prezenta (nu tine de trecutul starii originare si de viitorul imparatiei ceresti), dar actualizarea acestei stari se face intr-un cadru dat (ceea ce implica si o dimensiune spatiala).
Nu putem circumscrie raiul unui spatiu si nu e recomandat sa facem o pledoarie pentru perceperea raiului in forma lui spatiala, dar legatura intrinseca intre pamant si rai ne arata si posibilitatea creatiei de a fi transfigurata, sansa transformarii pamantului si cerului in pamant nou si cer nou.
Sfintii Parinti vorbesc de o existenta a raiului pe pamant. Sfantul Ambrozie scrie: "Ia seama ca Dumnezeu a asezat pe om in rai nu pentru chipul lui Dumnezeu, ci pentru trupul omului. Netrupescul nu traieste intr-un loc. El l-a asezat pe om in rai tot asa cum a asezat soarele in cer".
Faptul ca raiul este localizat si intr-un spatiu pe pamant, neramanand astfel la o stare sufleteasca este confirmat si de Sfantul Ioan Gura de Aur. Acesta ia atitudine impotriva acelora care cred ca raiul tine doar de cer ca realitate nevazuta. Dar existenta pe pamant a raiului mai are o semnificatie: aceea de a sublinia legatura interna intre pamantul creat si imparatia lui Dumnezeu, corespondenta celor doua realitati. Se subliniaza astfel finalitatea pamantului (aceea de a fi transfigurat, redobandind stralucirea paradisiaca).
Referindu-se la localizarea terestra a raiului, Sfantul Ioan Gura de Aur marturiseste: "Fericitul Moise a lasat in scris si numele locului, ca sa nu poata insela mintile oamenilor simpli, cei ce voiesc sa flecareasca zadarnic si sa spuna ca raiul nu a fost creat pe pamant, ci in cer, si sa viseze si alte basme la fel ca acestea. Daca, chiar cu toata precizia folosita de dumnezeiasca Scriptura, uniii din cei ce se lauda cu elocinta lor si cu intelepciunea lor lumeasca indraznesc sa graiasca impotriva celor scrise in Scriptura si sa spuna ca raiul n-a fost facut pe pamant si altele decat cele spuse de dumnezeiasca Scriptura, daca gandesc cum nu este scris, ci impotriva celor scrise, si socot ca cele spuse despre pamant sunt spuse despre cer, unde n-ar fi alunecat acestia daca fericitul Moise, miscat de Duhul Sfant, nu s-ar fi folosit de aceste cuvinte smerite si de pogoromant?".
La fel Sfantul Efrem Sirul, Sfantul Grigorie Sinaitul descriu raiul ca o realitate complexa, dar care in mod obligatoriu integreaza si dimensiunea spatiala. Tocmai aceasta dimensiune face posibila intelegerea transfigurarii cosmosului.
Nu trebuie sa fim subjugati de iluzia construirii unui rai localizat pe pamant sau in alta parte, concentrarea noastra trebuind sa se indrepte spre imbunatatirea duhovniceasca.
Dar orice progres duhovnicesc atrage dupa sine o schimbare a mediului in care traim, face mai straveziu spatiul vietuirii noastre. Localizarea raiului pare sa se refere la un loc mai inalt decat tot pamantul, ceea ce ar corespunde unei efective inaltari de pe pamant (de exemplu rapirea Sfantului Apostol Pavel sau experientele suprafiresti traite de mai multi sfinti).
Aceasta nu inseamna ca trebuie sa cadem prada unei interpretari materialiste, sensibile ale raiului, dar nici sa ramanem prizonierii unor scheme dualiste, ce separa inteligibilul de sensibil. Astfel putem ramane consecventi cu o interpretare si intelegere duhovniceasca a raiului, fara sa-i contestam existenta sensibila localizata intr-un spatiu (bineinteles configurat de o materie transfigurata, nu grosiera asa cum o percepem noi cu simturile cazute de acum).
Sfantul Ioan Damaschinul scrie: "Si acesta este paradisul dumnezeiesc, plantat in Eden cu mainile lui Dumnezeu camara intregii bucurii si veselii. Caci Eden inseamna desfatare. Este situat in partea de rasarit, mai sus decat tot pamantul".
Omul a fost creat ca o incununare a lumii avand menirea sa transfigureze intreg cosmosul printr-un consecvent urcus catre Dumnezeu. Recunoscandu-se pe sine ca fiind chip al Logosului si asumandu-si creatia intr-o maniera duhovniceasca, intuind ratiunile dumnezeiesti din lume, omul ar fi inaintat tot mai mult cu creatia intreaga catre Dumnezeu.
Dar optand pentru autonomie, pentru o existenta lipsita de consistenta, omul renunta la adevarata viata, nascocind cele ce nu sunt, scufundandu-se astfel in iluzoriu. Asumandu-si lumea intr-un mod patimas, omul renunta la felul de a fi dumnezeiesc pentru a da castig de cauza vietuirii trupesti.
Aceasta scufundare in placeri si pofte se face prin uitarea celor dumnezeiesti. "Caci cunoscand felurimea placerilor si imbracandu-se in uitarea celor dumnezeiesti, apoi, indulcindu-se cu patimile trupului si privind numai la cele de fata si la slava lor, a socotit ca nu mai exista altceva afara de cele vazute si ca numai cele vremelnice si cele trupesti sunt bune. Strambandu-se astfel si uitand ca este dupa chipul lui Dumnezeu cel bun, nu a mai vazut prin puterea din el pe Dumnezeu cel bun, dupa Care a fost facut". (Sfantul Atanasie cel Mare)
Lucrarea omului prin care se poate ajunge la transfigurarea creatiei este rugaciunea si trezvia. Recuperarea sensului originar al existentei umane ce determina implinirea destinului comun al omului si al lumii este de mare insemnatate, mai ales astazi, cand omul vede in natura un bun de exploatat in scopuri utilitariste, folosindu-se de tehnica performanta de care o detine.
Tocmai in aceste conditii este de o relevanta si mai mare importanta sporirii duhvnicesti prin rugaciune si trezvie pentru a ajunge la o viziune filocalica asupra lumii in care sa contemplam cu uimire taina creatiei lui Dumnezeu.

3. Personalitățile Vechiului Testament

Adam
Profil general
Adam este primul om creat de Dumnezeu. Numele său înseamnă roşcat, roşcat datorită lutului din care a fost alcătuit şi care avea această culoare. Nu a cunoscut niciodată părinţi, aşa cum îi cunoaştem noi pe ai noştri, nu a experimentat deloc vârsta copilăriei. A fost creat încă de la început ca fiind adult. A fost modelat din ţărâna pământului şi a primit viaţă prin suflul creatorului. Ajutat de el, Dumnezeu a dat nume tuturor animalelor şi păsărilor, apoi a trimis asupra sa un somn adânc pentru a-i face pe cineva asemenea lui. Astfel, din coasta sa, Dumnezeu a scos-o pe Eva, soţia sa, şi i-a binecuvântat spunându-le "să crească, să se înmulţească şi să stăpânească pământul" (Gen1,28).
După ce a fost creat alături de soţia sa, Eva, au fost puşi de Dumnezeu în grădina Eden sau Paradis, grădină în mijlocul căreia se afla plantat pomul cunoaşterii binelui şi al răului. În acelaşi timp au primit de la Dumnezeu porunca de a mânca din toţi pomii grădinii, fără însă să mănânce din pomul cunoaşterii binelui şi al răului. Şiretenia diavolului, venit la cei doi sub chipul şarpelui, le-a întunecat mintea, le-a slăbit voinţa, şi au gustat din fructul lui, motiv pentru care au fost alungaţi din paradis. A fost un păcat de neascultare în urma căruia au pierdut paradisul.
Acesta este pentru Adam momentul în care viaţa lui devine o adevărată aventură. E conştient că trebuie să-şi câştige existenţa muncind din greu pământul. Are nevoie de haine pentru a-şi acoperi goliciunea trupului, până atunci insesizabilă. Iar la sfârşitul vieţii va trebui să se întoarcă în pământul din care fusese luat.
Între timp, după izgonirea din paradis, Adam îi va avea pe Cain şi pe Abel. După uciderea lui Abel de către Cain, Adam îl va avea pe Set, după care va avea mulţi alţi fii şi fiice (cf. Fac 5,4). A trăit nouă sute treizeci de ani, după care a murit şi a fost îngropat în pământul din care fusese plămădit.
Obiectiv
Conştientizarea că păcatul conduce la pierderea harului.
Învăţătură
Adam a fost primul om creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, cu minte şi voinţă, capabil să iubească şi să fie iubit. A fost capodopera creaţiei, creat la sfârşit tocmai pentru a marca regalitatea sa faţă de celelalte creaturi. Un om care, deşi nu a cunoscut părinţi şi copilărie, ca atare nu a învăţat încă de mic să aprecieze valoarea binelui şi să se ferească de rău, la momentul ispitei a cedat diavolului şiret. A ignorat glasul lui Dumnezeu care poruncise să nu se atingă de fructul cunoaşterii binelui şi al răului, cedând glasului linguşitor al diavolului. Costul a fost mare, a pierdut paradisul, a pierdut legătura cu Dumnezeu, legătură pe care o va restabili cu greu, mult mai târziu, mai întâi Dumnezeu însuşi prin alianţele încheiate cu poporul sfânt, apoi definitiv prin Fiul său, Iisus Hristos, prin patima, moartea şi învierea sa.
Păcatul de neascultare al lui Adam, fiind primul om creat vreodată, s-a moştenit de la om la om şi este cunoscut ca fiind păcatul strămoşesc. Este păcatul pe care, prin naştere, îl moşteneşte fiecare om. Au fost scutiţi de el Iisus Hristos, Fiul unic al lui Dumnezeu şi preasfânta Fecioară Maria, mama aleasă de Dumnezeu să-l aducă în lume pe Fiul său. Este păcatul care se iartă prin botez.
Munca de care este conştient Adam devine o constantă fundamentală a vieţii sale. El ştie că fără muncă nu va putea să se menţină în viaţă. Cu mâinile sale va trebui să-şi câştige existenţa, cu ele se va îmbrăca, cu ele se va hrăni. Se simte singur şi are nevoie de iubirea soţiei, care la rândul ei simte acelaşi lucru. Creaţi unul pentru altul, pentru a perpetua specia umană, devin dependenţi unul de celălalt.
Greutatea muncii, spinii şi pălămida câmpului, povara educaţiei copiilor, devin pentru Adam tot atâtea momente în care simte umilinţa rezultată în urma păcatului.
Prin neascultarea lui Adam, diavolul îşi face loc în viaţa lui. Adam va experimenta prezenţa răului şi după el urmaşii săi. Păcatul, caracteristica principală a diavolului, îl va însoţi pe primul om şi după el pe toţi ceilalţi la tot pasul. Iar omenirea, după Adam, şi-l va însuşi, îl va experimenta până acolo încât "răbdarea" lui Dumnezeu va ajunge la capăt. Drept consecinţe, după alungarea din paradis, urmează fuga lui Cain, potopul, încurcarea limbilor la turnul din Babel, pedepsele primite individual sau comunitar în cadrul poporului ales, robia, molime, războaie, moarte etc.
Texte de referinţă
"Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi asemănarea noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile care se târăsc pe pământ şi tot pământul!». Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi supuneţi-l şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile care se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!»" (Fac 1,26-28).
"Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie" (Fac 2,7).
"Atunci a trimis Domnul Dumnezeu un somn adânc asupra lui Adam şi, adormind, a luat una dintre coastele sale şi a astupat locul cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam. Şi a zis Adam: «Iată os din oasele mele şi carne din carnea mea, ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul ei. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu soţia sa şi vor fi amândoi un singur trup». Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau" (Fac 2,21-25).
"Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: «Adame, unde eşti?». A răspuns acesta: «Am auzit glasul tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol şi m-am ascuns». Şi i-a zis Dumnezeu: «Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci?». Şi a zis Adam: «Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, ea mi-a dat să mănânc...». Iar lui Adam i-a zis: «Pentru că ai ascultat de cuvântul femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: "Să nu mănânci", blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale»" (Fac 3,9-12.17).
Păcatul
Conform învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos, cea dintâi grijă a omului în această viaţă trebuie să fie mântuirea sufletului şi dobândirea fericirii cereşti: Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? (Marcu VIII, 36).
Singura piedică în calea urcuşului duhovnicesc şi al mântuirii este păcatul iar acesta pornește din inima omului, adică din gândurile, sugestiile și impulsurile care se înfiripă în mintea lui.
Pentru a reda noţiunea de păcat, Sfânta Scriptură foloseşte în scrierile ei o mare varietate de termeni. În limba română, cuvântul păcat are mai multe sensuri, dintre ele predominând însă sensul moral-religios. Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, păcatul este o încălcare a unei legi sau a unei porunci bisericeşti; fărădelege, greşeală, vină, iar conform învăţăturii Bisericii Răsăritene, păcatul este o călcare cu ştiinţă şi cu voie liberă, prin gând, cuvânt sau faptă a voii sau poruncilor lui Dumnezeu, fiind şi o boală care atrage după sine moartea sufletului. Păcatul este de fapt o călcare a voinţei lui Dumnezeu, a legilor eterne date de El în conştiinţa noastră şi în Revelaţie.
Păcatul este o otravă care nimiceşte sănătatea trupului şi a sufletului şi constă în nesocotirea legilor morale puse de Dumnezeu în om. Această nesocotire a legilor morale aduce dezordine în ființa celui ce făptuiește păcatul, îi destramă sănătatea morală şi îi pricinuiește mari tulburări. Din cauza păcatului, viaţa omului urmează un alt drum decât cel orânduit de Creator. Prin păcat omul își pierde demnitatea şi își denigrează propria sa valoare, căci valoarea persoanei umane depăşeşte toate valorile lumii.
Întreaga istorie a Bisericii creștine înregistrează o continuă meditație creștină asupra păcatului și a pornirilor care îl conduc pe om spre o atitudine păcătoasă. Atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, păcatul a fost conceput ca fiind ceva negativ, adică opus voinţei şi orânduielii divine. Astfel, în Vechiul Testament el este conceput ca neascultare (Fac. II,16; III,11), ce este pedepsită în chip diferit (Fac. IV,9-16; VI,5-7); ca act de idolatrie, de răzvrătire; ofensă adusă lui Dumnezeu şi aproapelui. În Noul Testament este socotit ca fiind un act îngrozitor, o încălcare a legii (Lc. XV,18); dezordine a voinței omeneşti, care ajunge să se proslăvească pe sine în locul lui Dumnezeu (In. XII,43); robie de care ne putem elibera prin har (Rom. VI,18), călcare a legii, nedreptate, lucrare a diavolului (In. III,4). Cea mai clară definiţie a păcatului o găsim în Epistola I-a a Sfântului Evanghelist Ioan, unde păcatul înseamnă fărădelege, călcarea legii. Oricine care făptuieşte păcatul, săvârşeşte călcarea legii (Ioan III, 4).
După învăţătura Bisericii noastre, păcatul şi-a luat începutul odată cu căderea strămoșilor din rai. Diac. drd. Liviu Petcu arată cum toate scrierile Sfinților Părinţi și a scriitorilor bisericeşti cuprind învăţături adresate atât în vederea progresului în cunoaşterea lui Dumnezeu, cât şi în vederea urcuşului moral, deoarece înaintarea în cunoaşterea lui Dumnezeu presupune înaintarea în viaţa duhovnicească. Sfinții Părinţi ne descoperă tainele acestui război nevăzut şi îndelungat, vorbindu-ne din experienţa luptei lor cu păcatele, dezvăluindu-ne cauzele acestora, felurile şi manifestarea lor, gravitatea, urmările nefaste şi remediile, deoarece pentru ei era binecunoscut faptul că, în urcuşul spre desăvârşire, omul întâmpină nenumărate piedici şi de aceea îi este necesară o anumită pregătire şi anume cunoaşterea pe cât posibil a tuturor greutăţilor, încercărilor, ademenirilor şi ispitelor, într-un cuvânt, a ceea ce îl împiedică de la câștigarea vieţii veşnice.
Pr. Prof. Dr. Ioan-Cristinel Teșu spune că : Păcatul este de fapt un „perete despărțitor” între noi şi Dumnezeu iar efectele sale se răsfrâng adânc şi la nivelul relaţiei cu semenii şi cu însăşi firea noastră. Păcatul distruge comuniunea cu Dumnezeu şi alterează, până la distrugere, buna noastră relaţie cu semenii şi cu noi înşine. Păcatul instalează haosul şi dezordinea, răutatea şi anarhia socială şi interioară.
Din scrierile sfinţilor filocalici aflăm că tot ceea ce se săvârşeşte împotriva dreptei raţiuni este păcat. Origen vorbește, pentru prima dată, despre existenţa celor opt gânduri de răutăţi care izvorăsc din inimă și îl duc pe om la păcat. Evagrie Ponticul preia această idee și alcătuiește lista celor opt duhuri ale răutăţii, acordând o atenţie deosebită ordinii și clasificării acestora. El vorbește despre existenţa a trei puteri ale sufletului: raţională, irascibilă și concupiscentă (poftitoare), care au rolul de a-l apropia pe om de Dumnezeu, creatorul său. În lucrarea lui G. Bunge, Mânia și terapia ei după avva Evagrie Ponticul, aflăm că: Sufletul rațional lucrează potrivit firii atunci când partea sa poftitoare dorește virtutea, partea irascibilă luptă pentru dobândirea ei, iar partea raţională se avântă spre contemplarea făpturilor. Partea raţională a sufletului este specifică numai persoanelor umane, pe când partea iraţională, adică irascibilitatea și concupiscenţa, este o caracteristică pe care omul o are în comun cu celelalte vieţuitoare.
Teologul Panagiotis Nellas, în lucrarea Omul - animal îndumnezeit, spune că : Demonii, fiinţe spirituale, au puterea de a induce, în mintea omului, impulsuri și senzaţii care - dacă acesta le acceptă - denaturează adevărata cunoaștere. Acţionând cu precădere asupra părţii iraţionale a sufletului, îl fac pe om să cadă din raţionalitate în instinctivitate, însușire pe care o împrumută de la animalele sălbatice, îndată după cădere. Omul înlocuiește astfel „haina de lumină“ a harului dumnezeiesc cu „hainele de piele“, simbol al instinctivităţii animalice. Înşişi demonii sunt percepuţi, prin prisma acestui fapt, asemenea unor animale, a căror mânie nestăpânită tulbură armonia fiinţei umane, înlănţuind puterea raţională a sufletului. Gândurile pe care aceştia încearcă să ni le insufle sunt lăcomia, preacurvia, avariţia, tristeţea, mânia, acedia (lenea, plictisul), slava deşartă şi trufia.
Sfântul Antonie cel Mare spune că nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia. „Răul nicidecum nu e pricinuit de Dumnezeu, ci prin alegerea cea de bună voie s-au făcut dracii răi, ca şi cei mai mulţi dintre oameni... Nu cele ce se fac sunt păcate, ci cele rele, după alegerea cu voie... Şi așa fiecare din mădularele noastre păcătuieşte când din sloboda alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva lui Dumnezeu...Nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulţumind, fără cuviinţă şi fără înfrânare. Căci suntem datori să ţinem trupul în viaţă, însă fără nici un gând rău. Nu e păcat a privi curat, ci a privi cu pizmă, cu mândrie şi cu poftă. E păcat a nu asculta liniştit, ci cu mânie. Nu e păcat neînfrânarea limbii la mulţumire şi rugăciune, dar e păcat la vorbirea de rău. E păcat să nu lucreze mâinile milostenie, ci ucideri şi răpiri. Şi aşa fiecare din mădularele noastre păcătuieşte când din slobodă alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu”.
În volumul 1 al Filocaliei, Marcu Ascetul definește păcatul ca fiind un întuneric şi o ceaţă a sufletului ce se lasă din gânduri, din cuvinte şi din fapte rele. În acelaşi duh filocalic, Sfântul Maxim Mărturisitorul defineşte păcatul ca fiind întrebuinţarea greşită a ideilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor.
Vorbind despre păcat, Cuviosul Nichita Stithatul (Filocalia vol. VI) marchează deosebirea dintre patimă şi păcatul cu fapta. Astfel, patima e ceea ce se mişcă în suflet, iar fapta păcătoasă ceea ce se vede în trup. De pildă, iubirea de plăceri, iubirea de argint, iubirea de slavă sunt patimi cumplite ale sufletului. Iar curvia, lăcomia de avere şi nedreptatea sunt fapte păcătoase ale trupului. Pofta, mânia şi mândria sunt patimi ale sufletului sau puterile lui în mişcarea împotriva firii. Iar preacurvia, uciderea, furtul, beţia şi orice altceva care se face prin trup sunt fapte păcătoase şi cumplite ale trupului.
Alţi autori patristici şi scriitori bisericeşti definesc păcatul ca fiind o faptă, o dorinţă contrară legii veşnice; o părăsire a lucrării lui Dumnezeu, o preferinţă a omului pentru plăcerea lui; un demon al voinţei, odraslă care creşte din noi, rău săvârşit prin libera voinţă a omului, odrasla poftei (Sfântul Chiril al Ierusalimului); traiul în desfătări şi în desfrâu; moarte veșnică (Clement Alexandrinul). După părerea lui Tertulian, trebuie socotit păcat tot ceea ce Dumnezeu oprește.

Noe
Profil general
Numele lui Noe apare în contextul în care lumea, la câteva generaţii după creaţie, se stricase deja. Este nepotul lui Matusalem, cel care a trăit nouă sute şaizeci şi nouă de ani, cea mai lungă vârstă avută de un om şi totodată fiul lui Lameh, care a trăit şapte sute cincizeci şi trei de ani. La rândul său, Noe a avut trei fii: Sem, Ham şi Iafet.
Lumea începuse să păcătuiască, de aceea Dumnezeu a hotărât s-o distrugă prin potop. "Noe însă a aflat har înaintea Domnului Dumnezeu" (Fac 6,8). Faţă de oamenii din timpul său, el era un om drept şi neprihănit. Spre deosebire de ceilalţi, el mergea pe căile Domnului, fiind astfel plăcut lui Dumnezeu.
Într-un dialog Dumnezeu îl îndeamnă pe Noe să construiască o corabie din lemn de salcâm, să o smolească bine atât în interior cât şi în exterior şi s-o compartimenteze, pentru că aveau să urce în ea tot felul de animale existente în acel timp pe pământ. Dumnezeu este cel care dictează lui Noe lungimea, lăţimea, înălţimea şi compartimentarea corabiei.
La timpul cuvenit, Noe este invitat să intre în arcă şi o dată cu el familia sa, cei trei fii împreună cu soţiile lor şi câte o pereche din toate vieţuitoarele de pe pământ. Patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi a plouat continuu, aşa încât corabia s-a ridicat de pe pământ şi a început să plutească. Apa a crescut atât de mult, încât a acoperit chiar şi cei mai înalţi munţi. Oamenii şi toate vieţuitoarele pământului s-au înecat. O sută cincizeci de zile apele au continuat să crească (cf. Fac 7,24). Nimic nu mai rămăsese viu pe pământ, afară de Noe şi cei care urcaseră cu el în corabie. După o sută cincizeci de zile apele au început să scadă, iar după mai multe încercări Noe a coborât din arcă împreună cu toţi cei care îl însoţise. Drept mulţumire, Noe a jertfit lui Dumnezeu pe jertfelnic câteva din păsările şi animalele curate. Ca răspuns, Dumnezeu reînnoieşte binecuvântarea dată la începutul creaţiei primilor oameni: "Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi stăpâniţi-l" (Gen9,1). De asemenea, pentru a arăta că nu va mai pedepsi pământul cu potop a pus pe cer curcubeul, ca "semn al legământului dintre el şi pământ" (Fac 9,13).
Un eveniment neplăcut tinde să strice buna reputaţie a lui Noe. După ce cultivă o vie, recoltează strugurii şi face din ei vin, bea şi se îmbată. Fiul mijlociu, Ham, îl vede dezgolit, ceea ce nu este pe placul lui Noe. Acesta din urmă, după ce se trezeşte, îl blestemă dorindu-i să fie întreaga lui viaţă un rob al fraţilor săi, care au avut decenţa să-l acopere.
De la cei trei fii ai lui Noe: Sem, Ham şi Iafet, provin toate neamurile pământului. Noe a trăit nouă sute cincizeci de ani, apoi a murit.
Obiectiv
Fuga de păcat pentru a evita pedeapsa veşnică.
Învăţătură
Realist vorbind, potopul nu este binefăcător. Orice inundaţie ne sperie. Moartea prin înec este una groaznică. Nimeni nu şi-ar dori să experimenteze vâltoarea apelor, să fie în pericolul de a se îneca sau să-şi vadă agoniseala dusă de ape.
În cazul potopului din timpul lui Noe, ceea ce l-a provocat a fost nu defrişarea pădurilor, nu digurile şubrede, nu o rupere de nori, ci păcatul oamenilor. Răutatea oamenilor, nelegiuirile pe care le comiteau, l-au întristat pe Dumnezeu: "Voi pierde de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut. De la om până la animale, de la târâtoarele pământului până la păsările cerului, tot voi pierde, căci îmi pare rău că le-am făcut" (Fac 6,7). Păcatul oamenilor a fost acela care a presupus pedeapsa. Dacă omul nu ar fi păcătuit Dumnezeu nu l-ar fi pedepsit. E ca şi cum un drumeţ nu ar asculta de sfatul pădurarului şi ar culege la întâmplare ciuperci otrăvitoare. Drumeţul a fost avertizat, el rămâne liber să culeagă sau nu, să culeagă ciuperci comestibile sau ciuperci otrăvitoare. Culegând ciuperci otrăvitoare şi consumându-le, pedeapsa este inclusă în însăşi actul consumaţiei sau al neascultării de pădurar şi ea poate să meargă de la o simplă indigestie la deces. În acest caz, singur, drumeţul, a ales să ajungă aici. Există şi medicamente, dar, neluate la timp, conduc inevitabil la indigestie sau deces.
Omul, în libertatea lui, este pus să aleagă între bine şi rău. Binele are răsplata în sine, iar răul are pedeapsa în sine. Noe este omul care a fost găsit de Dumnezeu ca fiind singurul drept şi neprihănit, ca atare a fost învrednicit cu răsplata vieţii. În schimb, lumea păcătoasă a fost pedepsită prin moarte. Potopul devine imaginea noii creaţii. Dumnezeu distruge creaţia veche şi prin Noe, familia lui, precum şi vieţuitoarele care au fost salvate în corabie, reînnoieşte întreaga creaţie.
Prin Iisus Hristos creaţia este înnoită definitiv, iar cei care au păcătuit, prin el, "medicamentul" prin excelenţă, regăsesc calea spre împărăţia lui Dumnezeu.
Texte de referinţă
"Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate gândurile şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate spre rău în toate zilele, i-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ. Şi a zis: «Voi distruge de pe faţa pământului pe omul pe care l-am creat. De la om şi până la animale, de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci îmi pare rău că le-am făcut». Noe însă a aflat har înaintea lui Dumnezeu. Iată viaţa lui Noe: Noe era un om drept şi neprihănit între oamenii timpului său şi mergea pe calea Domnului" (Fac 6,5-9).
"Atunci a spus Domnul Dumnezeu către Noe: «A venit înaintea feţei mele sfârşitul la tot omul, căci s-a umplut pământul de nedreptăţile lor şi iată eu îi voi pierde de pe pământ. Tu însă fă-ţi o corabie din lemn de salcâm. În corabie să faci despărţituri şi smoleşte-o cu smoală pe dinăuntru şi pe dinafară»" (Fac 6,13-14).
"Când a venit asupra pământului potopul de apă, Noe era de şase sute de ani. Şi a intrat Noe în corabie şi împreună cu el au intrat fiii lui, femeia lui şi femeile fiilor lui, ca să scape de apele potopului. Din păsările curate şi din păsările necurate, din animalele curate şi din animalele necurate, din fiare şi din tot ceea ce mişcă pe pământ" (Fac 7,6-8).
"Potopul a ţinut pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi a crescut apa ridicând corabia deasupra pământului... iar corabia se purta deasupra apei" (Fac 7,17-18b).
"Atunci s-au închis izvoarele adâncului şi jgheaburile cerului şi a încetat ploaia din cer... Atunci a ieşit Noe din corabie şi împreună cu el au ieşit şi fiii lui, femeia lui şi femeile fiilor lui... Apoi a făcut Noe un jertfelnic Domnului şi a luat din animalele curate şi din păsările curate şi le-a adus ardere de tot pe jertfelnic. Iar Domnul Dumnezeu a mirosit mireasmă bună şi a zis Domnul Dumnezeu în inima sa: «M-am gândit să nu mai blestem pământul pentru faptele omului, pentru că cugetul inimii omului se pleacă la rău încă din tinereţea lui şi nu voi mai distruge toate vietăţile cum am făcut. De acum, cât va trăi pământul, semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea nu vor mai înceta!»" (Fac 8,2.18.20-22).

Avram - Avraam
Profil general
Înainte să fie chemat de Dumnezeu, Avram era un nomad bogat, cu nenumărate turme, cu slujitori şi slujitoare. Soţia sa, Sara, deşi frumoasă, nu putea să aibă copii. Fiind nomad, nu avea o locuinţă stabilă. Era originar din cetatea Ur, din Caldeea. Alături de tatăl său Terah, de soţia sa şi de nepotul său Lot, pleacă din Ur şi se stabileşte la Haran, în nordul Mesopotamiei (Irakul de astăzi).
Până la momentul chemării din partea lui Dumnezeu, Avram era un om necunoscut pentru timpul său. Oameni bogaţi, asemenea lui, erau mulţi în acel timp. Turmele de oi, caprele, cămilele, precum şi numărul mare de slujitori, făceau din el un om bogat, dar nu un om cunoscut. Ceea ce l-a scos din anonimat a fost chemarea lui Dumnezeu.
Într-una dintre zile, Avram aude glasul lui Dumnezeu care îi spune imperativ: "Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi mergi în pământul pe care ţi-l voi arăta eu..." (Fac 12,1). Acesta este momentul în care în Avram are loc o transformare radicală. Dintr-un nomad cunoscut doar în mediul său familial, prin răspunsul pe care îl dă chemării lui Dumnezeu, devine "tatăl unui mare număr de popoare" (Fac 17,4). Toţi aveau să-l cunoască, atât din timpul său cât şi după. Intrând în logica chemării lui Dumnezeu, el devine tatăl poporului israelit, personaj cunoscut şi preţuit atât de creştini, de evrei, cât şi de musulmani.
Momentele principale care conturează imaginea lui Avram sunt: chemarea şi răspunsul său, ieşirea din Urul Caldeii şi plecarea spre ţara Canaanului, nerecunoaşterea Sarei ca fiind soţia lui pentru că ar fi putut să fie ucis de faraon, salvarea lui Lot şi binecuvântarea din partea preotului Melchisedec, schimbarea numelui din Avram în Avraam, întâlnirea cu Sfânta Treime la stejarul din Mambre şi vestea că în sfârşit soţia sa Sara va putea avea un fiu, intervenţia lui la Dumnezeu pentru salvarea Sodomei, împlinirea dorinţei lui Dumnezeu de a-l jertfi pe Isaac, moartea lui (cf. Fac 12-25).
Avram este fără îndoială un personaj complex. Originea sa, alegerea lui din partea lui Dumnezeu, misiunea încredinţată, modalităţile prin care el îşi manifestă încrederea în Dumnezeu sunt tot atâtea puncte care îi marchează viaţa şi-i dezvăluie profilul uman, psihologic şi spiritual.
Obiectiv
A răspunde chemării lui Dumnezeu; chemării generale la sfinţenie, chemării speciale la viaţa de familie, la preoţie sau viaţa consacrată.
Învăţătură
Avram este personajul biblic a cărui viaţă vorbeşte de la sine. La momentul chemării sale, ideea de Dumnezeu nu-i spunea mare lucru, de răspuns la chemare nici atât. Era omul timpului său, obişnuit cu viaţa dură de nomad, cu zeii cărora probabil li se închina şi le aducea jertfe din turmele sale. Intervenţia Dumnezeului adevărat îl schimbă total. Şi pentru ca schimbarea să fie evidentă, Dumnezeu îi cere să părăsească locul în care îşi dusese viaţa până atunci, îi schimbă până şi numele, îi cere fidelitate, îl face "partenerul" său de dialog. Din acel moment Avram este scos din anonimat şi prin el şi Dumnezeu. Este momentul în care, după experienţa căderii în păcat a primilor oameni şi după potop, Dumnezeu reintră în mod oficial în istoria omenirii.
Alegerea lui Avram nu este justificată de vreun merit de-al său. Este o alegere liberă şi recere un răspuns liber. Este primul răspuns, prototip pentru toate răspunsurile pe care de-a lungul istoriei oamenii l-au dat chemării lui Dumnezeu. În cazul lui Avram, intenţia este evidentă: "Vreau să fac din tine tatăl unui mare număr de popoare" (Fac 17,4). Este pentru prima dată când Dumnezeu lansează ideea de popor al său: "Vino în pământul pe care ţi-l voi arăta eu. Voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare" (Fac 12,1-2). Dumnezeu nu vrea să mai fie un Dumnezeu anonim, lăsându-i pe oameni să se închine zeilor închipuiţi de ei.
Prin Avram, el se prezintă ca fiind Treimea Sfântă la stejarul din Mambre, ca singurul căruia trebuie să i se aducă cult prin intermediul marelui preot Melchisedec, ca cel drept prin nedreptăţile comise de locuitorii Sodomei şi ai Gomorei, ca cel care îl pune pe om la încercare prin cererea jertfirii lui Isaac şi nu în ultimul rând, se prezintă ca cel care cheamă iar omul răspunde.
La rândul său Avram devine simbolul legăturii prin excelenţă a omului cu Dumnezeu, indiferent de modalităţile în care aceasta se manifestă.
Texte de referinţă
"După aceea a zis Domnul către Avram: «Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta eu. Şi eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei care te vor binecuvânta şi îi voi blestema pe cei care te vor blestema. În tine vor fi binecuvântate toate neamurile pământului»" (Fac 12,1-3).
"Şi a binecuvântat Melchisedec pe Avram şi a zis: «Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeu cel preaînalt, care a dat pe duşmanii tăi în mâinile tale!». Şi Avram i-a dat lui Melchisedec zeciuială din toate" (Fac 14,19-20).
"Apoi Domnul s-a arătat iarăşi lui Avram la stejarul din Mambre, într-o zi pe la amiază, când stătea la uşa cortului său. Atunci, ridicându-şi ochii, a privit şi iată trei oameni stăteau înaintea lui şi cum i-a văzut a alergat dinaintea cortului său în întâmpinarea lor şi li s-a închinat până la pământ" (Fac 18,1-2).
"După aceea, Dumnezeu l-a pus la încercare pe Avram, zicându-i: «Avrame, Avrame!». Iar el a răspuns: «Iată-mă!». Şi Dumnezeu i-a zis: «Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care îl iubeşti şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta eu...». Atunci îngerul Domnului a strigat către el din cer şi a zis: «Avrame, Avrame!». Acesta a răspuns: «Iată-mă!». Iar îngerul a zis: «Să nu-ţi ridici mâna asupra copilului şi nici să nu-i faci vreun rău, căci acum ştiu că te temi de Dumnezeu şi pentru mine nu ai cruţat pe singurul tău fiu»" (Fac 22,1-2.11-12).

Isaac
Profil general
Isaac este fiul lui Avram din soţia sa, Sara. Este cunoscut ca fiind fiul făgăduinţei, deoarece a fost promis de Dumnezeu pe când, atât Avram cât şi soţia sa, Sara, erau la o vârstă destul de înaintată. La opt zile după naştere a fost tăiat împrejur de către tatăl său, aşa cum i-a poruncit Dumnezeu. Avram mai avea un fiu, numit Ismael din Agar, una dintre sclavele sale. Cu toate acestea, Isaac este cel care rămâne fiul făgăduinţei, deoarece el fusese promis şi trimis de Dumnezeu pentru a continua binecuvântarea pe care Dumnezeu a hotărât s-o trimită prin tatăl său, Avram.
În general viaţa lui Isaac se aseamănă cu cea a tatălui său. Ca şi Avram, şi Isaac devine foarte bogat. Şi el are privilegiul de a vorbi de Dumnezeu, momente prielnice în care Dumnezeu reînnoieşte legământul făcut lui Avram. Rolul său în istoria patriarhilor a fost acela de a duce mai departe, unuia dintre fiii săi, făgăduinţa făcută lui Avram. O va face cu disponibilitate totală.
Momentele principale ale vieţii sale sunt: naşterea minunată, tentativa de jertfire din partea tatălui pe Muntele Moria, căsătoria cu Rebeca, transmiterea binecuvântării fiului său Iacob, după ce acesta îl înşelase pe Esau, fratele său întâi născut, răbdarea deosebită în faţa căsătoriei lui Esau cu două femei cananeence, închinătoare la idoli. În faţa încercărilor se pleacă sub povara suferinţei, dar nu se împotriveşte niciodată cu violenţă.
Dacă Avram l-a avut pe Isaac la adânci bătrâneţe, la rândul său, Isaac, i-a avut pe cei doi fii la o vârstă înaintată. Esau, primul născut, era puternic, vânător iscusit, dar naiv şi prea puţin respectuos faţă de tradiţii, dovadă cele două femei cananeence. Iacob, fiul mai mic, este inteligent, om simplu şi liniştit, fricos, în schimb, viclean. De multe ori cei doi fii se află în conflict, ceea ce provoacă multă suferinţă părinţilor lor, în special lui Isaac care trebuia să transmită binecuvântarea unei persoane sincere şi temătoare de Dumnezeu. După momentul înşelării din partea fiului mai mic şi după transmiterea binecuvântării acestuia, Isaac iese din scenă, lăsându-i locul lui Iacob.
Obiectiv
Acceptarea cu resemnare a încercărilor care vin din partea lui Dumnezeu şi răbdare în relaţiile cu aproapele.
Învăţătură
Naşterea lui Isaac survine la capătul unui drum lung, plin de aşteptări, uneori de momente de neîncredere, chiar de luări în râs a promisiunii făcute de Dumnezeu. ?inând cont de vârsta înaintată a lui Avram şi a Sarei, naşterea lui Isaac poate fi considerată chiar o curiozitate a naturii. Însă, dincolo de toate acestea trebuie observată mâna iubitoare a lui Dumnezeu, care împlineşte ceea ce promite. El a promis lui Avram că îi va înmulţi urmaşii cât stelele cerului, iar aceştia vor constitui un mare popor. Isaac este a doua verigă a lanţului acestei promisiuni.
Chiar dacă este preferat de Dumnezeu, Isaac nu este scutit de încercări. Faptul că Dumnezeu îi cere lui Avram, tatăl său, să-l jertfească pe Muntele Moria, este nu numai un act de curaj şi de fidelitate faţă de porunca lui Dumnezeu din partea lui Avram, ci este şi un act de supunere din partea lui Isaac, care s-ar fi putut opune. De asemenea, relevantă este şi răbdarea la care îl supune Dumnezeu, făcându-l să-i vadă pe cei doi fii ai săi, Esau şi Iacob, abia la o vârstă destul de înaintată. Nu şi-a pierdut răbdarea nici când între aceştia nu exista înţelegere, nici când a fost înşelat de către Iacob, care i-a smuls binecuvântarea cuvenită fratelui său, Esau.
În aşteptarea împlinirii promisiunii lui Dumnezeu, Isaac devine model de răbdare în încercare. Resemnarea în faţa multor probe la care a fost supus de către Dumnezeu i-a întărit voinţa, i-a mărit încrederea şi l-a făcut mai atent la respectarea tradiţiilor începute de tatăl său.
Momentele de încercare prin care trec adesea cei care îl caută pe Dumnezeu cu inimă sinceră, fac parte dintr-un plan de neînţeles al lui Dumnezeu, un plan de iubire. Fidelitatea este probată în încercări. Nu rămâne fidel decât cel pus la încercare. Credinţa este vizibilă mai ales în astfel de momente.
Un soldat care s-a pregătit pentru luptă, nefiind pus să lupte, nu poate garanta că este pregătit. Lupta este aceea care îi evidenţiază pregătirea şi de câştigarea sau pierderea ei depinde prestigiul lui.
Credinţa adevărată se verifică în încercări. Numai atunci, plin de umilinţă, omul poate să recunoască faptul că singurul care îl poate ajuta este Dumnezeu, chiar dacă uneori se pare că el lipseşte din istoria copiilor lui.
Texte de referinţă
"Şi a zămislit Sara şi a născut lui Avram un fiu la bătrâneţe, la vremea arătată de Dumnezeu. Şi a pus Avram fiului său, pe care îl născuse Sara, numele Isaac. Şi Avram l-a tăiat împrejur pe Isaac, fiul său, în ziua a opta, cum îi poruncise Dumnezeu" (Fac 21,2-4).
După acestea, Dumnezeu a încercat pe Avram şi i-a zis: «Avrame, Avrame!». Iar el a răspuns: «Iată-mă!». Şi Dumnezeu i-a zis: «Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care îl iubeşti şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta eu»" (Fac 22,1-2).
"Isaac avea patruzeci de ani când a luat-o de soţie pe Rebeca, fiica lui Batuel Arameul din Mesopotamia şi sora lui Laban Arameul. Şi s-a rugat Isaac Domnului pentru Rebeca, soţia sa, pentru că nu avea copii şi l-a auzit Domnul şi soţia lui, Rebeca, a rămas însărcinată... Şi a venit Rebecăi vremea să nască şi iată că în sânul ei erau doi gemeni. Primul care s-a născut era roşu şi peste tot păros, ca o pielicică şi i-au pus numele de Esau. După aceea s-a născut şi fratele acestuia ţinându-se cu mâna de călcâiul celui dintâi şi i s-a pus numele de Iacob" (Fac 25,20-21.24-26).
"Să-ţi dea ţie Dumnezeu din roua cerului şi din belşugul pământului, pâine multă şi vin. Să-ţi slujească popoarele şi căpeteniile să se închine înaintea ta; să fii stăpân peste fraţii tăi şi copii mamei tale să se închine în faţa ta; cel ce te va blestema să fie blestemat şi binecuvântat să fie cel care te va binecuvânta" (Fac 27,28-29).
Iacob
Profil general
Iacob este fiul lui Isaac şi al Rebecăi şi fratele geamăn al lui Esau. Este al treilea dintre patriarhi, după bunicul său Avram şi tatăl său Isaac. Încă de la naştere, deşi s-a născut după fratele său Esau, pierzând astfel dreptul de întâi născut, s-a ţinut cu mâna de călcâiul fratelui, născându-se astfel, tocmai pentru a-i lua acestuia dreptul care i se cuvenea prin natura întâmplării.
A fost foarte iubit de mama sa, Rebeca. Ea a fost cea care l-a sfătuit cum să procedeze pentru a-i lua fratelui său Esau dreptul de întâi născut şi prin aceasta şi binecuvântarea care i s-ar fi cuvenit. Întâmplarea îl supără foarte mult pe Esau, iar Iacob, pentru a evita o nenorocire fuge din casa tatălui său la unchiul său Laban. Aici le va întâlni pe viitoarele sale soţii.
Pentru a arăta că binecuvântarea transmisă de Isaac lui Iacob este valabilă, în drum spre unchiul său Laban, Iacob are o viziune. Obosit de drum, îşi pune o piatră sub cap şi adoarme. În vis vede o scară sprijinită pe pământ iar cu vârful atingea cerul. Îngerii urcau şi coborau pe ea fără încetare. La capătul scării i se arătase Dumnezeu, care îi vorbeşte. I se descoperă ca fiind Dumnezeul lui Avram şi al lui Isaac. Îi dă pământul pe care se odihneşte ca moştenire lui şi urmaşilor lui, care vor fi numeroşi ca pulberea pământului. În acelaşi timp îi promite că va fi în orice moment cu el. Uimit, după ce se trezeşte încearcă să înţeleagă visul, şi-l aminteşte în cele mai mici detalii şi hotărăşte să facă în acel loc un altar al Domnului. Locul se va numit Betel, ceea ce înseamnă "casă a lui Dumnezeu" sau "prag al cerului" (Fac 28,10-22).
După această întâmplare, Iacob îşi continuă drumul spre unchiul său Laban şi, ajuns la o fântână, o întâlneşte chiar pe Rahela, viitoarea lui soţie, care venise să-şi adape turmele. După ce o ajută, i se descoperă, spunându-i cine este, iar ea aleargă la tatăl său şi-i duce vestea. Iacob este primit cu bucurie de unchiul său. După şapte ani de slujire, Laban i-o dă în căsătorie pe Lea, fiica mai mare, iar după alţi şapte ani i-o dă şi pe Rahela, fiica mai mică, îndrăgită de Iacob încă de când o ajutase să adape turmele.
Iacob va avea doisprezece fii, unsprezece în Mesopotamia, unde locuise cu unchiul său, Laban şi unul în Canaan. Din Rahela îl va avea pe Iosif, cel care va juca un rol important în salvarea vieţii lor, în urma foametei din Canaan. Din cei doisprezece fii provin cele douăsprezece triburi ale lui Israel, triburi care vor duce mai mult sau mai puţin o viaţă comună, viaţă de unire şi de dezbinare, de înţelegere şi de conflicte. După întoarcerea în Canaan se împacă cu fratele său Esau, luptă cu îngerul lui Dumnezeu, luptă în urma căreia Iacob este rănit la un picior, primeşte binecuvântarea din partea lui Dumnezeu şi i se schimbă numele din Iacob în Israel. Din cauza foametei din Canaan merge în Egipt la fiul său, Iosif. După un timp moare acolo, este înmormântat şi readus în Caanan mult mai târziu, după eliberarea din robia Egiptului.
Obiectiv
Păstrarea stării de har indiferent de încercările prin care trecem.
Învăţătură
Istoria lui Iacob este în acelaşi timp zbuciumată, dar şi plină de surprize. Uimeşte capacitatea lui de a trece prin viaţă urmărind cu orice preţ interesul propriu. Vrea să-şi salveze viaţa de mânia lui Esau, vrea recompensă pentru slujirea pe care o face unchiului său Laban şi nu se mulţumeşte cu Lea, fiica mai mare, pe care Laban i-o dă în mod necinstit în căsătorie. O vrea pe Rahela şi o obţine. Vrea să se întoarcă în Canaan şi după mulţi ani reuşeşte. Se luptă cu îngerul lui Dumnezeu şi nu-l lasă să plece până nu obţine binecuvântarea. Deşi îi este vândut penultimul copil, Iosif, de către fraţii săi, el speră că într-o zi îl va revedea şi acest lucru se întâmplă în Egipt.
Dincolo de realităţile vieţii lui Iacob, prin el, Dumnezeu vrea să ducă mai departe binecuvântarea promisă. Trăirile lui, modul său de a "fura" binecuvântarea, pot părea pentru creştini tot atâtea încălcări ale legii divine. Însă trebuie ţinut cont că ceea ce atunci nu constituia un păcat pentru că lipsea legea, dată mult mai târziu pe muntele Sinai, astăzi, având la dispoziţie poruncile lui Dumnezeu, mântuirea adusă de Iisus Hristos, toate acestea capătă semnificaţii noi şi ca atare, cel puţin din punct de vedere moral sunt socotite ca fiind păcate. E vorba înşelăciune, de poligamie, de violenţă etc.
Pe de altă parte, istoria vieţii lui Iacob scoate în evidenţă şi un alt aspect specific lui Dumnezeu: totul face parte dintr-un plan, unde nimic nu este la întâmplare. Fură dreptul de întâi născut lui Esau pentru că, primind binecuvântarea, el este capabil s-o poarte mai departe. Nu-i este oferită ca soţie mai întâi Rahela, dar pentru că o iubeşte mai mult, după mulţi ani de slujire la unchiul său Laban, o va avea. Din el se va naşte Iosif, care avea să le salveze viaţa în urma foametei din Canaan. Se luptă cu îngerul lui Dumnezeu, este rănit, dar nu-l lasă să plece până nu este binecuvântat. Va avea doisprezece copii cu cele două soţii sau cu sclavele acestora, dar ei vor constitui cele douăsprezece triburi ale lui Israel. Aşadar, în viaţa lui Iacob, se poate spune că totul a fost har, indiferent cum s-au numit împrejurările ei.
Texte de referinţă
"Iar Iacob ieşind din Beer-Şeba s-a dus la Haran. Ajungând însă la un loc, a rămas să doarmă acolo, căci asfinţise soarele. Şi luând una dintre pietrele locului aceluia şi punând-o sub cap, a adormit. Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul, iar îngerii lui Dumnezeu urcau şi coborau pe ea. Apoi s-a arătat Domnul în capul scării şi a zis: «Eu sunt Domnul Dumnezeul lui Avram, tatăl tău şi Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! Pământul pe care dormi ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi. Urmaşii tăi vor fi mulţi ca pulberea pământului şi tu te vei întinde la apus şi la răsărit, la miazănoapte şi la miazăzi şi vor fi binecuvântate prin tine şi prin urmaşii tăi toate neamurile pământului»" (Fac 28,10-14).
"Şi a zis: «De acum nu te vei mai numi Iacob, ci Israel va fi numele tău». Şi i-a pus numele Israel. Apoi Dumnezeu i-a mai spus: «Eu sunt Domnul cel Atotputernic! Sporeşte şi te înmulţeşte! Popoare şi mulţimi de neamuri se vor naşte din tine şi regi vor proveni din tine. ?ara pe care am dat-o lui Avram şi lui Isaac o voi da ţie, iar după tine voi da pământul acesta urmaşilor tăi». Apoi a plecat Dumnezeu de la el din locul în care îi vorbise" (Fac 10-13).
"Apoi a chemat Iacob pe fiii săi şi le-a zis: «Adunaţi-vă, ca să vă spun ce o să fie cu voi în zilele care vor urma. Adunaţi-vă şi ascultaţi-mă, fiii lui Iacob, ascultaţi pe Israel, ascultaţi pe tatăl vostru...». Sfârşind Iacob poruncile sale, pe care le-a dat fiilor săi şi întinzându-se pe pat, şi-a dat sfârşitul şi s-a adăugat la poporul său" (Fac 49,1-2.33).
Iosif
Profil general
Iosif este al unsprezecelea fiu din cei doisprezece ai lui Iacob şi întâiul născut al Rahelei, soţia pe care patriarhul o iubea mai mult decât pe Lea. Din descrierile paginilor Sfintei Scripturi reiese că Iacob îl iubea mult pe Iosif, dovadă şi haina pestriţă, lungă, regească, pe care i-o făcuse.
Ceea ce îl face invidiat de către fraţi sunt mai ales visurile sale ciudate. O dată a visat că secera grâul, iar snopul său s-a ridicat şi s-a aşezat în mijloc, iar snopii fraţilor săi se plecau în faţa snopului lui. Un alt vis arăta cum soarele, luna şi unsprezece stele i se închină. În timp ce Iacob este mândru de visele fiului său, este şi preocupat de soarta sa, din cauza invidiei fraţilor săi.
Într-o zi, pe când fraţii păşteau turmele la Sihem, Iacob îl trimite pe Iosif la ei cu mâncare. Cum îl văd, fraţii hotărăsc să-l omoare. În cele din urmă sfârşesc prin a-l vinde ca sclav unei caravane de ismaeliţi care mergea în Egipt. Pentru a-l şterge din amintirea tatălui ucid un ied, ung hainele lui Iosif cu sângele iedului şi le trimit tatălui, dând de înţeles că a fost omorât de către o fiară sălbatică.
Prezenţa lui Iosif în Egipt capătă o turnură neaşteptată. Ajunge la curtea faraonului, primeşte din mâinile acestuia rangul de al doilea om în stat şi i se încredinţează spre administrare toate avuţiile faraonului. Din acel moment Egiptul a fost binecuvântat.
Între timp, soţia faraonului, văzându-l chipeş şi frumos, doreşte să păcătuiască cu el, dar Iosif, nedorind să-l trădeze pe faraon, refuză să împlinească dorinţa soţiei lui, ceea ce îi atrage ura din partea ei. Este aruncat în închisoare şi în urma tălmăcirii unor visuri avute de faraon, după un oarecare timp, este eliberat şi repus în funcţie.
Pentru că una dintre tălmăcirile viselor faraonului prevestea o mare foamete în Egipt, faraonul l-a pus pe Iosif să administreze şi rezervele de hrană. Foametea cuprinsese şi ţara Canaanului, ţara în care se aflau tatăl şi fraţii săi.
Nemaiavând rezerve, Iacob îi trimite pe fiii săi la curtea faraonului, în Egipt, pentru a cumpăra grâne. Iosif îi recunoaşte şi-i pune la încercare de mai multe ori. Cere să fie adus şi fratele mai mic, Beniamin, iar în cele din urmă şi tatăl lor. Li se face cunoscut şi-i cheamă pe toţi în Egipt. Iosif va muri în pământul Egiptului, la fel ca şi tatăl său Iacob, ambii cerând ca după moarte, osemintele lor să fie duse în ţara pe care o făgăduise Dumnezeu părinţilor lor.
Obiectiv
Păstrarea nevinovăţiei indiferent de starea socială, poziţia în societate sau în Biserică.
Învăţătură
Lecţia pe care o dă Iosif prin viaţa sa este incontestabil asemănătoare cu vieţile multor mari sfinţi ai Bisericii. Este iubit de către tatăl său, iar el simte acest lucru şi nu-l trăieşte cu mândrie. Acceptă din mâinile tatălui şi semne exterioare de iubire, precum haina lungă şi pestriţă, la care fraţii priveau cu gelozie. Din iubire faţă de tatăl se pune la dispoziţia lui slujindu-i pe fraţii plecaţi departe cu turmele. Nu se sustrage atunci când trebuie să le ducă mâncare, chiar dacă ei îi pregăteau o cursă. Acceptă cu umilinţă să fie legat, să fie coborât în fântâna părăsită, apoi scos şi vândut caravanei de negustori pentru a fi dus în Egipt. Ştie că Dumnezeu este cu el, îl simte cum îl ocroteşte, dovadă şi ascensiunea sa rapidă la curtea faraonului. Dar mai ştie şi că Dumnezeu, pe cel pe care îl iubeşte îl pune la încercare, de aceea nu cedează încercării soţiei lui faraon de a-l atrage la păcat. Acceptă să intre nevinovat chiar şi în închisoare, decât să păcătuiască înaintea lui Dumnezeu şi să trădeze încrederea de care se bucura în faţa faraonului.
Convins că într-o zi i se va face dreptate şi luminat de înţelepciunea lui Dumnezeu, după ce tălmăceşte visele faraonului, pentru Iosif începe timpul răsplăţii. E momentul să înţeleagă că răul pricinuit de fraţii săi, prin vinderea lui în Egipt, avea să se transforme în bine. Dacă nu ar fi ajuns la curtea faraonului, dacă nu ar fi înţeles simbolismul viselor faraonului şi nu ar fi adunat provizii de hrană pentru anii în care avea să fie foamete, tatăl şi fraţii săi ar fi murit de foame în ţara Canaanului. Dumnezeu însă s-a folosit de fraţii săi, tocmai pentru a-i salva la timpul cuvenit de moartea prin înfometare. Promisiunea pe care Dumnezeu o făcuse părinţilor săi, lui Avram, Isaac şi Iacob trebuia, prin cei doisprezece fii ai lui Iacob, să fie purtată mai departe. Dumnezeu s-a folosit de Iosif pentru a lărgi sfera binecuvântării sale, pentru a transfera binecuvântarea de la o singură persoană la un popor. Acesta era începutul împlinirii promisiunii: "Şi eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare" (Fac 12,2).
Jertfa lui Iosif este prefigurare a jertfei lui Iisus Hristos. A fost sacrificat Iosif pentru ca să fie salvaţi tatăl şi fraţii lui, a fost sacrificat Iisus Hristos, fiul unic al lui Dumnezeu, pentru a-i mântui pe toţi oamenii. Jertfa lui Iosif continuă şi astăzi în viaţa acelora care, luminaţi de harul lui Dumnezeu, înţeleg că încercările la care sunt supuşi vor aduce o dată şi bucuria în viaţa lor.
Texte de referinţă
"Şi iubea Israel pe Iosif mai mult decât pe toţi ceilalţi fii ai săi, pentru că era copilul bătrâneţilor lui şi-i făcuse haină lungă şi aleasă. Fraţii lui, văzând că tatăl lor îl iubea mai mult decât pe toţi fiii săi, îl urau şi nu puteau vorbi cu el în mod prietenesc" (Fac 37,3-4).
"Iosif a fost dus în Egipt şi din mâna ismaeliţilor, care l-au dus acolo, l-a cumpărat egipteanul Putifar, o căpetenie de la curtea faraonului şi comandantul gărzilor lui. Domnul însă era cu Iosif şi el era om îndemânatic şi trăia în casa egipteanului, stăpânul său. Stăpânul său vedea că Domnul este cu dânsul şi că toate câte le făcea el, Domnul le făcea să crească în mâna lui. De aceea a aflat Iosif trecere în faţa stăpânului său şi i-a plăcut şi l-a pus peste casa sa şi toate câte le avea le-a dat pe mâna lui Iosif" (Fac 39,1-4).
"Aflând Iacob că este grâu în Egipt, a zis către fiii săi: «Ce vă uitaţi unul la altul? Iată, am auzit că este grâu în Egipt. Mergeţi acolo şi cumpăraţi puţine bucate, ca să trăim şi să nu murim». Atunci zece din fraţii săi s-au dus să cumpere grâu din Egipt. Iar pe Beniamin, fratele lui Iosif, nu l-a trimis Iacob cu fraţii săi, căci zicea: «Nu cumva să i se întâmple vreun rău»" (Fac 42,1-4).
"Atunci Iosif, nemaiputându-se stăpâni înaintea tuturor celor care erau de faţă, a strigat: «Daţi-i afară pe toţi!». Şi nemairămânând nimeni cu el, Iosif s-a descoperit fraţilor săi... Şi a zis Iosif către fraţii săi: «Eu sunt Iosif. Mai trăieşte oare tatăl meu?». Fraţii săi nu i-au putut răspunde, deoarece erau cuprinşi de frică. Apoi Iosif a zis fraţilor săi: «Apropiaţi-vă de mine!». Şi ei s-au apropiat: Iar el a zis: «Eu sunt Iosif, fratele vostru, pe care voi l-aţi vândut în Egipt. Acum însă nu vă întristaţi şi nici să nu vă pară rău că m-aţi vândut aici, că Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră pentru păstrarea vieţii voastre...». Şi plecând din Egipt, ei au venit în ţara Canaanului, la Iacob, tatăl lor. Şi i-au zis: «Iosif, fiul tău, trăieşte şi el domneşte astăzi peste toată ţara Egiptului». Inima lui Iacob a rămas rece şi nu-i credea. Dar dacă i-au spus ei toate cuvintele lui Iosif, pe care acesta le spusese lor şi dacă a văzut căruţele pe care le trimisese Iosif, ca să-l aducă, atunci s-a înviorat duhul lui Iacob, tatăl lor. Şi a zis Israel: «Destul! Iosif, fiul meu, trăieşte încă! Voi merge să-l văd înainte de a muri!»" (Fac 45,1-5.25-28).
Moise
Profil general
Fiii lui Iacob şi urmaşii lor aveau deja patru sute de ani de când se aflau în Egipt. În tot acest timp poporul evreu crescuse şi devenise puternic. Pe tronul Egiptului a urcat însă un faraon care nu auzise de Iosif şi care a observat că Israelul devenise puternic, de aceea l-a transformat într-un popor de sclavi. Erau puşi să lucreze la ridicarea cetăţilor egiptenilor, fiind pedepsiţi atunci când nu îndeplineau normele cerute. Moaşelor le este poruncit să fie ucişi toţi copiii de parte bărbătească de la evrei.
Acesta este contextul în care apare Moise în istoria Israelului. Mama sa, dorind să-l cruţe de la moarte, după un timp de la naştere îl pune într-un coş de nuiele şi îl ascunde între stufărişul de pe malul râului Nil, la locul în care obişnuia fiica faraonului să vină să se scalde. Venind o dată cu slujitoarele sale, l-a găsit pe copil şi a trimis pe cineva să-l aducă şi să-i caute o doică printre femeile evreilor. A fost adusă chiar mama copilului, care îl va creşte în numele fiicei faraonului.
Crescând mare, Moise a văzut cum un egiptean îl biciuia pe un sclav evreu. Cuprins de mânie, îl ucide pe egiptean şi îl îngroapă în nisip. A doua zi, îşi dă seama că gestul său a fost observat şi-i este frică pentru siguranţa sa. Hotărăşte să fugă în pustiul Sinai. Aici îl întâlneşte pe preotul Ietro, căruia îi va paşte oile, iar acesta îi va da de soţie pe Sefora, fiica sa.
Într-una dintre zile, pe când păştea oile socrului său Ietro, dintr-un rug aprins aude vocea lui Dumnezeu care, după ce îşi face cunoscut numele: "Eu sunt cel ce sunt!" (Ieș 3,14), îl trimite să scoată din robie pe poporul său, Israel, asigurându-l că va fi cu el până la sfârşit, deşi Moise şovăie.
Cu toate încercările de a se opune, Moise se ridică, o ia pe soţia sa şi pornesc spre marea aventură a eliberării din Egipt. Pentru că era uşor bâlbâit, Dumnezeu îl face pe Aron, fratele său, purtătorul de cuvânt al lui Moise. Amândoi vor merge la faraon şi vor cere eliberarea poporului din Egipt. Faraonul însă, cu inima împietrită, îi refuză. Ba mai mult, înăspreşte condiţiile de muncă pentru sclavii evrei.
După ce Dumnezeu trimite zece plăgi una mai groaznică decât cealaltă, faraonul acceptă ca poporul să meargă în pustiu să aducă jertfe dumnezeului lor. Moise pregăteşte poporul şi după ce fiecare familie taie câte un miel şi unge uşorii de sus ai casei cu sângele lui, pentru a fi protejaţi de îngerul morţii care avea să treacă prin Egipt în acea noapte, după ce pregătesc pâinea azimă, cu mijlocul încins, părăsesc, chiar la rugămintea faraonului, după patru sute de ani, Egiptul. După un timp de sclavie erau acum în drum spre ţara făgăduinţei.
Nimic nu-l mai împiedică pe Moise să înainteze prin pustiu spre ţara Canaanului. Noaptea ieşirii din Egipt este numită noaptea marii treceri, Paştele, şi va fi sărbătorit cu mare fast, fiind considerată cea mai mare sărbătoare din an a evreilor.
În pustiu, Moise primeşte de la Dumnezeu cele zece porunci, întâmpină mari greutăţi din partea poporului, care acum se vede fără hrană şi fără apă, construieşte la iniţiativa lui Dumnezeu cortul alianţei şi face nenumărate minuni. Patruzeci de ani a durat peregrinarea prin pustiu, deoarece Dumnezeu a pedepsit poporul pentru momentele lui de răzvrătire. Din neamul celor care au ieşit din Egipt nu au mai rămas decât Moise, Iosua şi Caleb, ceilalţi au murit cu toţii.
După ce îl desemnează ca şi succesor pe Iosua, Moise urcă pe Muntele Nebo şi, după ce priveşte de departe ţara făgăduinţei, moare, fiind înmormântat în valea Moabului. Lui i se datorează scrierea primelor cinci cărţi din Sfânta Scriptură, denumite şi Cartea Legii sau Tora.
Obiectiv
Să fim recunoscători faţă de marile intervenţii ale lui Dumnezeu în viaţa noastră: naşterea, celebrarea sacramentelor, grija pentru a avea ce să mâncăm, ce să bem etc.
Învăţătură
Moise este salvat în mod miraculos de la moarte de fiica faraonului, chiar de copilul celui care a hotărât să fie ucişi copiii băieţi ai evreilor. Coşul îl protejează pe copil de undele apelor şi-l fereşte de la moartea prin înec. Într-un oarecare mod, traseul privilegiat din partea lui Dumnezeu faţă de Moise era trasat. Pus deoparte chiar de fiica duşmanului, Moise îi va da acestuia lovitura definitivă. O va face însă după ani de creştere, de efort, după întâlnirea cu Dumnezeu din rugul aprins de pe muntele Sinai.
Dumnezeu avea de împlinit o promisiune, iar mijlocul era Moise. Prin ieşirea din Egipt pune bazele marii treceri, a sărbătorii Paştelui. Prin cele zece porunci, valabile şi astăzi, Moise pune bazele juridice ale poporului israelit. Prin cortul alianţei pune bazele cultului adevăratului Dumnezeu. Şi tot prin el, Dumnezeu îl conduce pe Israel spre pământul pe care l-a făgăduit patriarhilor Avram, Isaac şi Iacob că îl va da.
Moise este una dintre cele mai importante verigi din lanţul promisiunilor făcute de Dumnezeu. El nu şi-a pierdut niciodată însemnătatea. Pe muntele Tabor, ca simbol al prezenţei legii, stă alături de Iisus Hristos, schimbat la faţă. Poporul evreu îi va datora libertatea din robia Egiptului.
Trecerea Mării Roşii, la ieşirea din Egipt, a devenit pentru creştini simbol al trecerii de la moarte la viaţă, semn al purificării de păcate, simbol al Botezului, început al libertăţii fiilor lui Dumnezeu.
Texte de referinţă
"Dar s-a ridicat peste Egipt un alt rege care nu-l cunoscuse pe Iosif. Acesta a zis către poporul său: «Iată, neamul fiilor lui Israel a devenit o mare mulţime şi e mai puternic decât noi. Veniţi să-i oprim să se mai înmulţească, pentru ca nu cumva la vreme de război să se unească cu duşmanii noştri şi, bătându-ne, să iasă din ţara noastră»" (Ieș 1,8-10).
"După ce a crescut copilul, doica l-a dus la fata faraonului şi i-a fost ca fiu şi i-a pus numele Moise, pentru că îşi zicea: Din apă l-am scos!" (Ieș 2,10).
"În vremea aceea, Moise păştea oile lui Ietro, preotul din Madian, socrul său. Şi plecând odată cu turma în pustiu, a ajuns până la muntele lui Dumnezeu, la Horeb. Iar acolo i s-a arătat îngerul Domnului într-o flacără de foc, ce ieşea dintr-un rug şi a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia... Şi Domnul i-a zis: «Nu te apropia aici! Ci scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt!». Apoi i-a zis iarăşi: «Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avram şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob». Şi-a acoperit Moise faţa, căci se temea să-l privească pe Dumnezeu... Şi a zis iarăşi Moise către Dumnezeu: «Iată, eu mă voi duce la fiii lui Israel şi le voi zice: Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi... Dar dacă vor zice: Cum îl cheamă, ce să le spun?». Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: «Eu sunt cel ce sunt». Apoi le-a zis: «Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi»" (Ieș 3,1-2.5-6.13-14).
"Şi a murit Moise, robul lui Dumnezeu, acolo, în pământul Moabului, după cuvântul Domnului" (Dt34,5).
Ghedeon
Profil general
Ghedeon este omul care, mişcat de ceea ce li se întâmplă lui şi celor din acelaşi neam cu el, primeşte misiunea specială de la Dumnezeu să facă ordine, apoi revine la munca de mai înainte.
Pentru că au început să facă rele înaintea lui Dumnezeu, fiii lui Israel au fost daţi pe mâna madianiţilor, amaleciţilor şi a altor popoare din pustiu. Atât de dure erau aceste popoare, încât, israeliţii erau nevoiţi să fugă din calea lor, să se ascundă în munţi, în peşteri sau în locuri unde era greu de pătruns. De multe ori, când era culesul roadelor, aceşti duşmani veneau şi prădau totul. În faţa unei astfel de privelişti, poporul israelit, îndepărtat de Dumnezeu prin relele pe care le făcea, ajunsese la disperare. Era nevoie numaidecât de cineva care să-i scape de această nenorocire.
Într-un astfel de context apare Ghedeon, fiul lui Abiezer, un bărbat voinic, puternic şi viguros, care provenea dintr-o familie cinstită şi modestă şi dintr-o seminţie oarecum lipsită de importanţă, cea a lui Manase. Până în acel moment, Ghedeon nu ieşise cu nimic în evidenţă.
Dumnezeu îl alege pe acest bărbat pentru a-l elibera pe poporul său de asuprirea duşmanului şi pentru a-i reda libertatea şi liniştea, precum şi bucuria folosirii roadelor propriei munci.
Pe când treiera grâul, îngerul Domnului îi apare lui Ghedeon şi-i transmite ceea ce are de făcut. La început acesta refuză, apoi cere un semn prin care să fie sigur că alegerea este de ordin divin. Chiar sub ochii săi, jertfa pe care o pregătise oaspetelui ceresc este mistuită de flăcări.
În noaptea următoare, Ghedeon dărâmă locul pregătit pentru jertfe în cinstea zeului Baal, distruge stâlpul care o închipuia pe Astarteea şi-i aduce jertfe lui Dumnezeu. A doua zi de dimineaţă, închinătorii acestor zei consideră gestul o blasfemie, iar el, prin glasul tatălui cere să fie judecat direct de mânia zeului Baal, ceea ce nu se întâmplă. Acesta este momentul în care Ghedeon, nu numai că îşi scapă viaţa, dar dobândeşte şi un mare respect din partea celor de un neam cu el.
În urma acestui eveniment îşi adună o armată deosebit de mare, mai cere de la Dumnezeu şi alte semne, pentru a fi sigur că merge în numele său, apoi porneşte la luptă. Cere ca în următoarea noapte, lâna întinsă pe pământ, să fie plină de rouă, iar în jur să fie uscat. A doua noapte cere ca lâna să fie uscată, iar pământul să fie plin de rouă, ceea ce se întâmplă întocmai. Astfel semnul alegerii sale din partea lui Dumnezeu e sigur, iar el, după o veritabilă selecţie, din treizeci şi două de mii de oameni adunaţi pentru a-i alunga pe duşmani, mai rămâne cu trei sute, alături de care, în miez de noapte, cu ajutorul lui Dumnezeu, reuşeşte să-l nimicească pe duşman.
După eliberarea ţării, Ghedeon revine la munca de mai înainte, a câmpului. Refuză să domnească peste Israel. Este totuşi foarte respectat de către popor, care face pentru el un veşmânt brodat cu aur şi diamante, un obiect de cult idolatru.
Obiectiv
Să ştim să citim semnele timpului.
Învăţătură
Nu trecuse prea mult timp de când Iosua împărţise ţara promisă fiilor lui Israel. Legile primite de Moise în pustiul Sinai erau clare. Îndemnurile date de Iosua înainte de moartea sa erau, de asemenea, destul de clare. Poporului liniştit şi ferit de mânia duşmanilor, începuse să-i meargă bine. Uitase însă de promisiunile făcute lui Dumnezeu. Au început să meargă pe căi greşite, să se închine la idoli şi să preia din obiceiurile popoarelor păgâne.
Deşi israeliţii erau aceia care se îndepărtaseră de Dumnezeu, din îndurare, Dumnezeu îl alege pe Ghedeon pentru a-i elibera de mâna distrugătoare a popoarelor duşmane. Ghedeon era persoana de care Dumnezeu avea nevoie în astfel de împrejurări. Ştia că el este omul liniştit care îşi vede de lucrările sale de la câmp şi nu are timp să se preocupe de idolii păgânilor. El este omul simplu, neimplicat în mediul social, omul care îşi trăieşte credinţa în simplitatea inimii, dar care, la rândul său, are de suferit din cauza celor de acelaşi neam, care au preocupări idolatre. Am putea spune fără echivoc că Ghedeon este simbolul celor care, deşi neimplicaţi la rău, suferă împreună cu cei care fac răul, pedepsiţi fiind de mânia divină.
Simplitatea trăirii credinţei lui îl mişcă pe Dumnezeu, de aceea el este alesul. Avem de-a face cu o chemarea specială din partea lui Dumnezeu, fără ca persoana chemată să aibă vreun merit deosebit. Alegerea lui din partea lui Dumnezeu vine tocmai pentru a arăta că forţa adevărată stă, nu la oameni, ci la el, la Dumnezeu. Iniţial, Ghedeon se îndoieşte de alegerea divină, de aceea cere semne, iar Dumnezeu nu întârzie să i le arate. Era suficient să privească în jur şi să recunoască mânia lui Dumnezeu din cauza îndepărtării poporului. Ghedeon însă nu are timp să observe nici măcar relele, experimentează în schimb pedepsele. Şi el rămânea fără grâne. Şi el era nevoit să se ascundă pentru a nu fi ucis. La rândul său suferea de foame, pentru că recoltele îi erau furate. Sunt tot atâtea semne din care israeliţii erau invitaţi să citească. A fost nevoie de intervenţia lui Dumnezeu pentru a le deschide ochii, ochi închişi de către închinarea la idolii, care nu aud, nu văd şi nu au suflare în gura lor.
Texte de referinţă
"Fiii lui Israel au început iarăşi să facă rele înaintea Domnului şi Domnul i-a dat pe mâinile madianiţilor pentru şapte ani. Şi mâna madianiţilor era grea pentru Israel şi fiii lui Israel şi-au făcut, de răul madianiţilor, ascunzători în munţi şi peşteri şi stânci greu de pătruns. Când Israel semăna, veneau madianiţii, amaleciţii şi locuitorii din pustiu la ei şi stăteau la ei în corturi, mâncând roadele pământului până la Gaza şi nu lăsau pentru hrana lui Israel nici oaie, nici bou, nici măgar. Căci ei veneau cu vitele şi cu corturile lor şi veneau mulţi ca lăcustele; ei şi cămilele lor erau fără număr şi cutreierau ţara lui Israel şi o pustiau... Atunci a venit îngerul Domnului şi a şezut în Ofra sub un stejar, care era al lui Ioaş, tatăl lui Abiezer şi fiul său, Ghedeon treiera atunci grâul în arie, ca să-l ascundă de madianiţi. Şi i s-a arătat îngerul Domnului şi i-a zis: «Domnul este cu tine, voinicule!». Iar Ghedeon i-a zis: «Domnul meu, dacă Domnul este cu noi, pentru ce ne-au ajuns pe noi toate necazurile acestea? Şi unde sunt oare toate minunile lui de care ne-au povestit nouă părinţi noştri când ne spuneau: Din Egipt ne-a scos pe noi, Domnul. Acum însă ne-a părăsit Domnul şi ne-a dat în mâinile madianiţilor». Şi privind Domnul spre el, i-a zis: «Mergi cu această putere a ta şi eliberează-l pe Israel din mâinile madianiţilor. Iată, eu te trimit!»" (Jud 6,1-5.11-14).
"După aceea au zis israeliţii către Ghedeon: «Domneşte peste noi, tu şi fiul tău şi fiul fiului tău, pentru că ne-ai eliberat din mâinile madianiţilor!». Iar Ghedeon le-a zis: «Nici eu nu voi domni peste voi, ci Domnul să domnească peste voi!»" (Jud 8,22-23).
Samson
Profil general
Când asupra poporului israelit domnea liniştea şi pacea, iar câmpiile îşi dădeau roadele lor, Dumnezeu începea să intre în umbră. Treptat poporul uita de împlinirea legii şi se îndrepta spre zeii popoarelor păgâne şi spre obiceiurile lor rele. Astfel stăteau lucrurile înainte de naşterea lui Samson.
Mama sa nu putea să aibă copii. Odată însă i s-a arătat un înger al Domnului şi a îndemnat-o să nu consume vin şi nimic necurat, deoarece avea să nască un fiu. Deja înainte să se nască, îngerul Domnul i-a spus mamei lui să nu se atingă cu briciul de capul lui, pentru că încă din sânul ei va fi consfinţit Domnului. El îl va salva pe Israel din mâinile filistenilor. Din cauza relelor lor, fiii lui Israel fuseseră daţi pe mâna filistenilor timp de patruzeci de ani.
După plecarea îngerului, femeia a venit la soţ, i-a vorbit despre dialogul cu îngerul, iar soţul l-a rugat pe Dumnezeu să-l trimită din nou pe îngerul său pentru a şti exact ce va trebui să facă cu viitorul lor fiu. Dumnezeu i-a ascultat, îngerul s-a arătat din nou pe când femeia era la câmp, dar soţul lipsea din nou. L-a lăsat pe înger şi a alergat repede, şi-a anunţat soţul, iar acesta a venit şi a vorbit cu îngerul. Îngerul a spus şi bărbatului ceea ce spusese femeii. După un anumit timp, cuvintele îngerului s-au împlinit întocmai.
Femeia a născut un fiu şi i s-a pus numele Samson. Domnul Dumnezeu era în fiecare moment cu el, iar el, crescând, îl binecuvânta pe Dumnezeu.
Într-o zi, Samson s-a îndrăgostit de o tânără filisteană şi a dorit s-o aibă de soţie. Mergând s-o ia, împreună cu părinţii, le-a ieşit în cale un leu, iar el s-a luptat cu leul şi l-a ucis. Peste alte câteva zi, în timp ce mergea din nou la filisteană pentru a sărbători logodna, Samson a văzut în trupul leului ucis un fagure de miere şi l-a luat. L-a dus filistenei şi oamenilor adunaţi pentru logodnă şi au mâncat cu toţii din el. În toiul sărbătorii, Samson a spus o ghicitoare filistenilor prezenţi: "Din cel ce mănâncă a ieşit mâncare şi din cel tare a ieşit dulceaţă" (Jud 14,14). A hotărât ca celui care va răspunde corect să-i dea treizeci de rânduri de haine, iar dacă nu va răspunde să-i dea el treizeci de rânduri de haine.
Filistenii au forţat-o pe femeia pe care o iubea Samson să afle răspunsul. Ea, folosindu-se de şiretenia ei, l-a aflat, iar el a fost nevoit să ucidă treizeci de filisteni pentru a plăti pariul.
Acesta a fost de fapt începutul duşmăniei lui faţă de filisteni. Femeia pe care o iubea s-a căsătorit cu unul dintre prieteni, ceea ce l-a supărat foarte tare. S-a răzbunat pe filisteni ucigând o mare parte din ei şi dându-le foc recoltelor de grâu. Era atât de puternic, încât o dată a smuls porţile unei cetăţi şi le-a dus până pe vârful unui munte. Astfel, prin el, Dumnezeu căuta să elibereze poporul de sub dominaţia filistenilor.
În cele din urmă, Dalila, o femeie din valea Sorec, după mai multe încercări, a aflat secretul puterii lui. Pe când dormea a chemat un om, i-a tăiat părul, iar el, nemaiavând putere nici măcar să se apere, a fost prins de filisteni.
A fost dus la Gaza, i s-au scos ochii şi a fost întemniţat. După un timp i-a crescut din nou părul. Într-o zi a fost adus într-o sală unde erau adunaţi foarte mulţi filisteni care râdeau de el. Adunându-şi puterile, a dărâmat stâlpii casei şi o dată cu el au murit în ziua aceea mai mulţi filisteni decât omorâse în întreaga lui viaţă.
Obiectiv
Să învăţăm că nu prin forţele proprii vom fi biruitori, ci prin acela care ne întăreşte.
Învăţătură
Prin Samson, Dumnezeu a eliberat încă o dată poporul israelit de sub dominaţia unui popor păgân, filistenii. Modalitatea în care o face, pe lângă faptul că presupune multă răbdare, este benefică pentru popor. A fost nevoie de rugăciunile viitoarei mame a lui Samson, pentru ca ea să fie binecuvântată cu un copil. A trebuit ca el să se nască, să crească şi apoi să acţioneze în numele Domnului. În tot acest timp, Dumnezeu a sperat că poporul va reveni la legea lui, că va renunţa la zeii filistenilor şi la obiceiurile lor, dar nu s-a întâmplat aşa. A fost în continuare nevoie de intervenţia lui Dumnezeu, prin Samson.
Aparent, şi în cazul lui Samson, Dumnezeu s-a folosit de ceva contrar legii lui. A acceptat să meargă şi să ceară în căsătorie pe acea tânără filisteană, o păgână care nu făcea parte din poporul ales. Acesta a fost însă un motiv pentru ca el să-i provoace pe filisteni. Faptul că tânăra se căsătoreşte cu un alt bărbat, aparent, este un eşec pentru Samson, dar în planul pe care îl are Dumnezeu, este începutul victoriei asupra filistenilor. Samson avea nevoie să fie provocat şi atunci s-a dezlănţuit. Furia sa au experimentat-o nu doar filistenii, ci şi câmpiile lor şi porţile cetăţii lor. Până într-o zi, când Samson cedează linguşirilor Dalilei şi-i spune secretul puterii sale. Dumnezeu face însă şi din acest aparent eşec un bine pentru Israel. Închisoarea este pentru Samson locul în care "creşte" din nou în ochii lui Dumnezeu. Între timp îi creşte chiar şi părul, iar el îşi va arăta încă o dată forţa proprie şi prin ea puterea lui Dumnezeu, care îşi vrea poporul liber.
Când omul este în putere, uită adesea de Dumnezeu. Cât timp are sănătate, prieteni, bani, nu-l interesează Dumnezeu. Când nu mai are nici sănătate, nici prieteni, nici putere, atunci îşi aminteşte că altceva era mai important în viaţă, decât cele materiale şi decât faima dobândită prin efemeritatea lucrurilor.
Texte de referinţă
"Şi fiii lui Israel au făcut din nou rău înaintea ochilor Domnului şi i-a dat Domnul în mâinile filistenilor pentru patruzeci de ani. Era însă în vremea aceea un om de la ?ora, din seminţia lui Dan, cu numele Manoe şi femeia lui era stearpă şi nu putea să aibă copii. Odată însă s-a arătat îngerul Domnului femeii şi i-a zis: «Iată tu eşti stearpă şi nu naşti, dar vei zămisli şi vei naşte un fiu. Păzeşte-te dar să nu bei vin, nici sicheră şi nimic necurat să nu mănânci. Căci, iată, ai să zămisleşti şi ai să naşti un fiu şi nu se va atinge briciul de capul lui, pentru că acest copil va fi încă din sânul mamei lui consacrat lui Dumnezeu şi va începe să elibereze pe Israel din mâna filistenilor...». Şi femeia a născut un fiu şi i-au pus numele Samson. Şi a crescut copilul şi a fost binecuvânta de Domnul. Şi a început Duhul Domnului să lucreze prin el în tabăra lui Dan, între ?ora şi Eştaol" (Jud13,1-5.24-25).
"După aceea a iubit el o femeie care trăia în valea Sorec şi pe care o chema Dalila. La aceasta au venit fruntaşii filistenilor şi i-au zis: «Amăgeşte-l şi află în ce stă puterea lui cea mare şi cum l-am putea prinde, ca să-l legăm şi să-l umilim şi-ţi vom da pentru aceasta o mie de sicli de argint...». Apoi Dalila l-a adormit pe genunchii săi şi a chemat un om şi i-a poruncit să taie cele şapte şuviţe ale capului lui. Atunci el a început a slăbi şi s-a îndepărtat de la el puterea lui. (Jud 16,4-5.19).
David
Profil general
După ce Dumnezeu nu l-a mai vrut rege pe Saul, la trimis pe Samuel la Betleem, să-l ungă rege pe unul dintre fiii lui Iese. Când i-a văzut pe cei şapte din cei opt fii ai lui Iese, Samuel şi-a zis că va fi unul dintre ei, dar Domnul îl alesese pe cel mai mic, care lipsea, pe David.
În acel timp, David era păstor. Venind de la turmă, Samuel îl unge ca rege, iar Duhul lui Dumnezeu coboară asupra lui. Se întoarce totuşi la turmele sale şi îşi petrece ziua cântând din harpă, dansând şi compunând cântări. Din acest punct de vedere era foarte cunoscut prin tot ţinutul, atât de cunoscut încât, până şi Saul aude de iscusinţa lui. Îl cheamă la curtea sa şi-l pune să-l înveselească prin diferite cântări, în momentele sale de tristeţe. Îl face chiar purtătorul său de arme.
Într-o zi, pentru că trei din fraţii săi erau soldaţi în slujba regelui, David este trimis de către tatăl său să le ducă de mâncare. Cum ajunge îl vede pe un filistean uriaş, numit Goliat, care îi înspăimânta pe israeliţi prin atitudinea sa impunătoare. Convins că Dumnezeu este de partea Israelului şi că, ajutat de el, îi vor birui pe filisteni, David merge să-l provoace pe uriaşul soldat. După ce renunţă la hainele date de Saul şi la armele lui grele, David rămâne cu puterea lui Dumnezeu, cu praştia şi cu câteva pietricele. Fiind mai sprinten decât filisteanul, pune piatra în praştie şi trage primul. Piatra, care îl nimereşte pe filistean în frunte, îl dă la pământ. Atunci David îi scoate sabia din teacă şi-i taie capul în văzul întregii armate a filistenilor, care fuge îngrozită.
Această faptă de vitejie îl face cunoscut pe David în faţa poporului, îi dobândeşte prietenia lui Ionatan, fiul lui Saul, precum şi iubirea fiicei lui, Micol. Saul începe să fie invidios pe reuşitele lui David, de aceea, în mai multe rânduri încearcă să-l ucidă.
Două sunt momentele în care David îl are pe Saul în mâini şi ar fi putut la rândul său să-l ucidă. Se mulţumeşte însă să-i dea lui Saul lecţii de milostivire. Îi va tăia prima dată o bucată din haină, iar a doua oară îi va lua suliţa şi vasul cu apă, dorind prin aceasta să-i arate că ar fi putut să-l ucidă, dar milostivirea este mai mare decât răzbunarea.
David îşi va dovedi nobleţea sufletească chiar şi după moartea lui Saul, când îl va ucide pe cel care, cu mândrie, se va lăuda că l-a ucis cu sabia sa pe rege. Astfel de momente îl vor inspira pe David, care compune în acest sens, cei mai frumoşi psalmi.
În momentul în care este uns oficial ca rege, la Hebron, David va avea un singur ţel: să constituie o ţară cu o capitală demnă şi pe măsură. Îşi va întemeia o armată puternică şi bine dotată şi cu ea, încă de la prima luptă, cucereşte Ierusalimul, ocupat pe atunci de către iebusei. Mai mult, îşi întinde stăpânirea asupra Damascului, Amonului, Moabului şi Edomului.
Ierusalimul va fi, nu doar capitala politică, ci şi capitala religioasă. Va aduce la Ierusalim chivotul Domnului şi va dori să construiască şi un templu, dar Dumnezeu va păstra acest proiect pentru fiul său, Solomon.
În măreţia sa, David va face şi multe greşeli, în special de ordin moral, greşeli pentru care va plăti în timpul vieţii, iar altele pentru care se căieşte, Dumnezeu i le va ierta.
În statul constituit de David se va împământeni ideea de stat mesianic, al cărui rege este Mesia, care urmează să vină. În noua împărăţie orbii vor vedea, şchiopii vor merge, surzii vor auzi etc. Este vorba de împărăţia instaurată de Iisus Hristos.
Obiectiv
A şti să iertăm pe cei care greşesc faţă de noi.
Învăţătură
David este ales de Dumnezeu să succeadă lui Saul. Alegerea sa este o surpriză şi pentru Samuel, care văzându-i pe cei şapte fraţi ai săi, spera să fie unul dintre ei. Dumnezeu însă îl alege pe cel mai mic, pe un păstor. Îl alege şi îl unge ca rege.
În modestia sa, David, deşi uns rege, nu preia puterea imediat. Îl respectă pe Saul, considerându-l încă unsul lui Dumnezeu. De aceea, când are ocazia, nu-l ucide, cu toate că Saul îl ura foarte mult.
Victoriile şi realizările lui David sunt rodul umilinţei şi al simplităţii sale. Suflet sensibil, David îşi arată măreţia, nu doar prin lupte, ci şi prin cântările psalmilor, atât de frumoase şi pline de conţinut şi astăzi.
Totuşi, în anumite împrejurări greşeşte şi David. Însă, ceea ce este relevant este faptul că el ştie să ceară iertare, iar Dumnezeu i-o oferă.
Dorinţa pe care o are, de a construi o casă lui Dumnezeu, la prima vedere pare că îl uimeşte pe Dumnezeu însuşi, dar pentru că ideea este nobilă şi pentru că el a vărsat mult sânge, Solomon va fi cel care va construi măreţul templu de la Ierusalim, simbol al prezenţei lui Dumnezeu şi al unităţii neamului israelit pentru multă vreme.
Era mesianică pe care o deschide David prin domnia sa se va împlini în persoana lui Iisus Hristos. Astfel o va proclama Zaharia: "Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru că l-a vizitat şi l-a răscumpărat pe poporul său şi a înălţat cortul mântuirii pentru noi în casa lui David, slujitorul său..." (Lc 1,68-69). Îngerul care vesteşte naşterea Mesiei, va recunoaşte la rândul său că acesta s-a născut în cetatea lui David: "...astăzi în cetatea lui David vi s-a născut Mântuitorul" (Lc 2,11).
Texte de referinţă
"După aceea a zis Samuel către Iese: «Oare toţi fiii tăi sunt aici?». Iar Iese a răspuns: «Mai am unul mai mic. Acela paşte oile». A zis Samuel: «Trimite să-l aducă, pentru că nu vom mânca până nu vine şi el». Şi a trimis Iese şi l-au adus. Acela era bălan, cu ochii frumoşi şi plăcut la faţă. Atunci Domnul a zis: «Scoală-te şi unge-l, căci acesta este!». Şi a luat Samuel cornul cu ulei şi l-a uns în mijlocul fraţilor săi şi a coborât Duhul Domnului asupra lui David din ziua aceea şi după aceea. Iar Samuel s-a sculat şi a plecat la Rama" (1Sam 16,11-13).
"David şi-a băgat mâna în traistă, a luat de acolo o pietricică, a pus-o în praştie şi l-a lovit pe filistean în frunte, iar el a căzut cu faţa la pământ. Aşa l-a biruit David pe filistean cu praştia şi cu piatra, lovind pe filistean şi ucigându-l; sabie nu se afla în mâna lui David" (1Sam 17,49-50).
"David s-a sculat şi a tăiat uşor poala hainei de deasupra lui Saul... Apoi s-a sculat şi David şi ieşind din peşteră, a strigat după Saul şi a zis: «Domnul meu, rege!». Saul s-a uitat înapoi, iar David s-a aruncat cu faţa la pământ şi i s-a închinat. Apoi a zis David către Saul: «De ce asculţi de vorbele oamenilor care zic: Iată, David unelteşte rele împotriva ta?»" (1Sam 24,6.9-10).
"Au venit toţi bătrânii lui Israel la rege în Hebron şi a încheiat cu ei regele David legământ în Hebron, înaintea Domnului; şi au uns pe David rege peste tot Israelul" (2Sam 5,3).
"Apropiindu-se vremea lui David să moară, a lăsat el fiului său Solomon acest legământ: «Iată eu mă duc pe drumul pe care toţi se duc; Fii tare şi fii bărbat...». Şi a murit David ca şi părinţii săi şi a fost înmormântat în cetatea lui David" (1Rg 2,1-2.10).
Solomon
Profil general
Când David a îmbătrânit, Adonia, unul dintre fiii săi mai mari, a dorit să fie rege în locul lui. David însă îl unge rege pe Solomon, unul dintre fii mai mici, fiul frumoasei şi ambiţioasei Batşeba. Astfel Solomon este impus ca rege Israelului chiar de tatăl său şi primeşte poruncă să-i ucidă pe toţi cei care într-un fel sau altul s-au împotrivit lui David şi a căror viaţă, la timpul potrivit, au cruţat-o.
Solomon se bucură de ajutorul lui Dumnezeu încă din primii ani ai domniei. Are un vis care îi va marca domnia şi care îl va face celebru, nu doar în vremea lui, ci până astăzi. Pe când se afla la Ghibeon, are un vis în care îi apare Dumnezeu şi-l întreabă: "Ce vrei să-ţi dau?" (1Rg 3,5). Analizând darurile deja primite: un tată bun, un tron sigur, un popor credincios etc. ştiindu-se tânăr, îi cere lui Dumnezeu; "minte pricepută, ca să asculte şi să judece poporul, ca să ştie să deosebească ce este bine de ce este rău" (1Rg 3,9).
Pentru că nu a cerut viaţă lungă, bogăţii sau moartea duşmanilor, Dumnezeu îi dă, pe lângă înţelepciune, bogăţii şi slavă.
Prima ocazie în care îşi va face cunoscută înţelepciunea este o judecată între două femei. Uneia îi murise copilul în timpul nopţii. Pentru că fiecare dintre ele reclama copilul viu, s-au dus la judecata regelui. Solomon a hotărât să taie copilul viu în două şi să dea câte jumătate fiecăreia. Atunci adevărata mamă a propus, decât să fie ucis, mai bine să fie dat celeilalte femei. În urma acestei dorinţe, Solomon şi-a dat seama că ea este adevărata mamă, iar copilul i-a fost încredinţat ei. Cu această ocazie întreg Israelul aude de înţelepciunea lui Solomon şi îl cinsteşte ca atare.
Vestea înţelepciunii lui merge dincolo de hotarele ţării. Vin oameni din multe locuri să-i asculte sfaturile şi cuvintele de înţelepciune care ies din gura lui. Chiar regi şi regine vin cu daruri şi-l ascultă.
Solomon nu a luptat pentru câştigarea altor teritorii, a păstrat doar ceea ce primise de la tatăl său. În timpul său au dispărut însă luptele interne, invidia şi certurile. Încheie alianţe cu filistenii şi fenicienii. Îşi ia femei din alte neamuri, încheind astfel alianţe între poporul său şi neamurile lor.
Împarte ţara în douăsprezece districte, după cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Fiecare district trebuia să asigure curăţenia şi buna orânduială de la curtea regelui câte o lună pe an. De asemenea tot ele se vor îngriji ca la curtea regelui să nu lipsească hrana, atât pentru personal cât şi pentru animale.
Înţelepciunea, bogăţia şi pacea îi îngăduie lui Solomon să fie un rege constructor. Construieşte aproape în toată ţara: fortificaţii, cetăţi întărite, cetăţi pentru carele de război, pentru călăreţi, grânare etc. În şapte ani construieşte templul, iar în treisprezece ani palatul regal.
Sfinţirea templului rămâne însă cel mai important eveniment din timpul domniei lui. Atunci preoţii au purtat chivotul Domnului, cortul şi vasele sfinte în sfânta sfintelor, iar un nor a acoperit atunci templul, semn că slava lui Dumnezeu şi-a luat locul în locuinţa sfântă.
În cele din urmă, din cauza diferenţelor de taxe dintre nord şi sud, a bogăţiilor şi a femeilor provenite din alte neamuri, regele Solomon începe să decadă, iar după moartea lui, regatul se va diviza în două.
A domnit asupra Israelului timp de patruzeci de ani, iar după moartea a fost înmormântat alături de David, tatăl său, în cetatea lui David.
Obiectiv
Dobândirea înţelepciunii printr-o viaţă demnă.
Învăţătură
Solomon a fost vestit pentru înţelepciunea sa. Nu şi-a dorit de la Dumnezeu, nici bogăţii, nici răzbunare faţă de duşmani. A dorit înţelepciune, iar Dumnezeu i-a dat mai mult decât ceea ce a cerut. Lui îi sunt atribuite Cartea ProverbelorEcleziastul şi Cântarea Cântărilor, cărţi de o înţelepciune rară, mai ales în ceea ce priveşte relaţia copil-părinte, prieten-prietenă, Dumnezeu-om. Înţelepciunea sa se remarcă în toate împrejurările: judecată între oameni, modul de a administra regatul, de a încheia alianţe cu popoarele vecine, în măreţia construcţiilor şi mai ales în construirea templului de la Ierusalim, cel pe care David nu-l putuse construi, pentru că vărsase mult sânge.
Înţelepciunea lui Solomon a devenit de-a lungul veacurilor model de inspiraţie, în special pentru poeţi. Maximele sale, pline de înţelesuri profunde, sunt valabile şi astăzi.
Demnitatea este aceea care îl conduce pe om la înţelepciune. Sfârşitul vieţii lui Solomon, caracterizat de rătăcire departe de legea lui Dumnezeu, din cauza păcatelor sale, l-a dus la pierderea demnităţii pe care a avut-o la început. Din îndurare, Dumnezeu nu-l pedepseşte în timpul vieţii, dar după moarte, regatul se va dezbina, iar bogăţiile adunate şi ele vor fi risipite.
Şi-a pierdut viaţa simplă, trăită în credinţa şi în frica de Dumnezeu, şi-a pierdut şi demnitatea. Puterea l-a orbit.
Omul care trăieşte în simplitate, dar cu frică şi respect faţă de Dumnezeu, este învrednicit de Dumnezeu cu o demnitate deosebită. În acest sens, sfinţii Bisericii sunt exemple care vorbesc de la sine. Păcatul îl îndepărtează pe om de om şi pe om de Dumnezeu. Păstrarea demnităţii este cea care îl apropie şi de Dumnezeu şi de om.
Texte de referinţă
"Şi s-a aşezat Solomon pe tronul lui David, tatăl său, şi domnia lui a fost foarte strălucită. Atunci a venit Adonia, fiul Haghitei, la Batşeba, mama lui Solomon şi i s-a închinat. Şi ea i-a zis: «Ai venit cu pace?». Iar el a răspuns: «Cu pace!». Apoi a zis: «Am să-ţi spun o vorbă!». Şi ea a zis: «Spune!». Şi a zis el: «Tu ştii că domnia era a mea şi că tot Israelul privea la mine ca la viitorul lor rege; dar domnia a trecut de la mine şi i s-a dat fratelui meu, pentru că de la Domnul i-a fost lui aceasta»" (1Rg 2,12-15).
"La Ghibeon însă s-a arătat Domnul lui Solomon noaptea în vis şi a zis: «Cere ce vrei să-ţi dau!» Şi a zis Solomon: «Tu ai făcut cu slujitorul tău David, tatăl meu, mare milă; şi pentru că el s-a purtat cu mare vrednicie şi cu dreptate şi cu inima curată înaintea ta, nu ţi-ai luat această mare milă de la el şi i-ai dăruit un fiu pe tronul lui, precum este astăzi. Şi acum, tu, Doamne Dumnezeul meu, ai pus pe slujitorul tău rege în locul lui David, tatăl meu; însă eu sunt foarte tânăr şi nu ştiu să conduc... Dăruieşte-i slujitorului tău o minte pricepută, să asculte şi să judece pe poporul tău şi să deosebească ce este bine şi ce este rău, căci cine poate să conducă pe acest popor al tău, care este nesfârşit de mare?»" (1Rg 3,5-7.9).
"În anul al patrulea, în luna Zif, care este a doua lună a anului, a pus el temelia casei Domnului. Iar în anul al unsprezecelea, în luna Bul, care este luna a opta, a terminat el templul, cu toate părţile lui şi după toate rânduielile, aşa că l-a zidit în şapte ani" (1Rg 6,37-38).
"Timpul domniei lui Solomon în Ierusalim şi peste tot Israelul a fost de patruzeci de ani. Şi a adormit cu părinţii lui şi a fost înmormântat la un loc cu părinţii lui, în cetatea lui David, tatăl său, iar în locul lui, în Ierusalim, s-a făcut rege Roboam, fiul său" (1Rg 11,42-43).


Patriarhii
Tema de astăzi abordează partea a doua cărţii Facerii (Grnezei), respectiv capitolele 12-50. Dacă în prima parte a Facerii protagonistul era Adam iar Biblia se interesa de istoria tuturor popoarelor lumii, începând cu capitolul 12, cartea Facerii restrânge mult perspectiva şi se concentrează asupra originilor unui singur popor, poporul ales. Istoria acestui popor începe cu Avram care va deveni părintele poporului lui Israel. Aceste capitole ale Facerii evocă lumea Orientului Mijlociu antic din mileniul al doilea î.H. Parcurgând aceste istorii, descoperim modul misterios de a acţiona al lui Dumnezeu şi misterioasele sale alegeri.
Atunci când vorbim de patriarhi, ne referim la cele trei mari personaje, Avram, Isaac şi Iacob, dar şi la cei doisprezece fii ai lui Iacob care devin părinţii celor douăsprezece triburi ale lui Israel. Ne oprim în mod deosebit asupra istoriei lui Avram, Isaac şi Iacob, cărora cartea Facerii le acordă un spaţiu amplu în istorisire sale.
1. Avram, tatăl unei mulţimi de popoare
Potrivit Facerii, poporul lui Israel începe cu chemarea adresată unei singur om, Avram. Avram este "alesul" prin excelenţă, este cel binecuvântat şi prin care vor fi binecuvântate popoarele.
Între anii 1922 şi 1934 englezul Leonard Woolley a scos la lumină din pulberea pământului, în preajma fluviului Eufrat, în actualul Iraq meridional, splendidul oraş Ur, patria lui Avram. Pe fondul acelui centru mesopotamian cartea Facerii plasează vocaţia patriarhului: Domnul i-a zis lui Abram: "Ieşi din ţara ta şi din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un popor mare, te voi binecuvânta şi voi face mare numele tău; şi vei fi o binecuvântare" (Fac 12,1-2). În capitolele următoare Geneza povesteşte cum Avram îşi lasă patria şi merge spre ţara Canaanului. Această plecare a lui Avram ar fi putut avea loc în epoca faimosului Hammurabi (sec. XVIII î.H.), dar nu avem datele necesare pentru a afirma cu certitudine acest lucru. Dar nu datarea contează, ci sensul religios al istoriei lui Avram şi a familiei sale. În cuvântul pe care Dumnezeu îl adresează patriarhului se disting două promisiuni: descendenţa numeroasă şi ţara.
Tema "ţării promise" este un concept cheie în toată Biblia ebraică. La mai multe secole după Avram, când fiii lui Israel vor intra în posesia ţării promise, Iosua, conducătorul israeliţilor va recita în faţa poporului un fel de credo, o profesiune de credinţă centrată pe o naraţiune istorico-religioasă: 3 Eu l-am luat pe tatăl vostru Avram din cealaltă parte a Râului şi l-am purtat prin toată ţara Canaanului; i-am înmulţit sămânţa,... 13 V-am dat o ţară pe care n-o munciserăţi, cetăţi pe care nu le zidiserăţi, dar pe care le locuiţi, vii şi măslini pe care nu-i sădiserăţi, dar care vă slujesc ca hrană (Ios 24,3-13). Astfel "ţara" este darul pe care Dumnezeu l-a făcut poporului său aşa cum îi promisese lui Avram.
A doua mare promisiune pe care Dumnezeu o face lui Avram este descendenţa numeroasă: Voi face din tine un popor mare (Fac 12,2). Mai târziu, când Avram se va plânge Domnului că este aproape de moarte şi că moştenitorul casei va fi Eliezer din Damasc, Dumnezeu îi spune: "Priveşte spre cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri". Şi i-a zis: "Aşa va fi descendenţa ta". Promisiunea divină se va realiza cu dificultate şi cu încetineală, de aceea Avram va avea nevoie de încredere în acţiunea plină de mister a lui Dumnezeu, care mai întâi îi va da un fiu prin sclava Agar, pe Ismael, după un obicei specific Orientului Mijlociu antic, şi numai mai târziu îi va da un fiu prin Sara, ajunsă acum la o vârstă înaintată. Ea îl va naşte pe Isaac.
Este sugestivă etimologia numelui patriarhului: cel care se numea iniţial Abram, ceea ce înseamnă "tată înălţat", după schimbarea numelui se va numi Avram, adică "tatăl unei mulţimi de popoare" (Fac 17,5). Biblia îl prezintă pe Avram nu numai ca părinte al poporului israelit, ci şi ca părinte al altor popoare: prin Ismael, Avram devine strămoşul triburilor arabe iar prin fiii născuţi din Chetura (Fac 25,1-4) el devine tată al altor două triburi importante, Iocşan şi Madian. Însă dintre fii lui Avram numai Isaac este fiul promisiunii; prin el promisiunea descendenţei numeroase merge mai departe.
Noul Testament va face din Avram un model al credinţei. În Rom 4, Apostolul Paul arată cum Avram, părintele după trup al poporului ales, este părintele spiritual al tuturor celor care imită credinţa lui Avram. Autorul Scrisorii către Evrei, elogiind eroii credinţei, evocă încrederea lui Avram în aceşti termeni: Prin credinţă, Avram, chemat de Dumnezeu, a ascultat plecând într-un loc pe care trebuia să-l primească drept moştenire şi a plecat fără să ştie unde se duce... dintr-un singur om, şi acela aproape de moarte, s-au născut urmaşi mulţi cât stelele cerului şi cât nisipul de pe ţărmul mării, care este fără număr (Evr 11,8.12).
2. Isaac, "surâsul" lui Dumnezeu
Este interesant că unul din personajele Bibliei se numeşte "surâsul" lui Dumnezeu. Când Dumnezeu le-a vestit că vor avea un fiu, Avram şi Sara au râs. Numele pe care Avram îl va da fiului său va fi Isaac, un nume pe care autorul sacru îl interpretează astfel: "Domnul a râs". Râsului sceptic al părinţilor i se opune "surâsul" viu şi plin de bucurie al lui Dumnezeu care surâde prin micuţul Isaac.
Isaac este un personaj mai puţin reliefat în Biblie; cu toate acestea există două episoade care îl singularizează. Primul episod este acela în care Isaac merge cu tatăl său, Avram, la Muntele Moria, unde urmează să fie sacrificat Domnului. Bucuria lui Avram de a avea un fiu va fi umbrită de porunca de neînţeles a lui Dumnezeu care îi cere patriarhului: Avrame... Ia-l pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care îl iubeşti, pe Isaac, du-te în ţinutul Moria şi jertfeşte-l acolo ca ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta eu (Fac 22,1-2). Este o scenă emoţionantă, care evocă o perioadă când sacrificiile umane nu erau ceva neobişnuit. Istoria Israelului cunoaşte practica jertfirii primilor născuţi ca ofrandă adusă lui Moloh. Scena capătă o forţă extraordinară din faptul că Isaac este fiul promisiunii care va asigura descendenţa. Ce se va alege de fiul promisiunii? Ce va fi gândit atunci Avram? Cele trei zile cât a călătorit până pe vârful muntelui, strângând în dreapta mâna fiului şi în cealaltă mână cuţitul pentru jertfă, devin simbol al itinerarului obscur al credinţei. Meditând asupra acestui episod, autorul Scrisorii către Evrei, spune: "Prin credinţă, Avram l-a adus ca jertfă pe Isaac... El credea că Dumnezeu este atât de puternic încât să învie morţii, de aceea l-a redobândit ca semn" (Evr 11,17-19). Avram îl reprimeşte pe Isaac, dar nu ca fiu generat de el, ci ca un dar, darul prin excelenţă al lui Dumnezeu. Ascultarea credinţei este o probă dură şi aspră, dar la sfârşit aduce pacea şi revelează cum în faţa chipului aparent crud al lui Dumnezeu se ascunde un proiect, nu al morţii, ci al vieţii şi al harului. Începând din perioada părinţilor Bisericii, mulţi au văzut în acest episod o prefigurare a pătimirii lui Iisus.
Al doilea episod din viaţa lui Isaac se situează spre sfârşitul vieţii acestuia, când, simţindu-şi sfârşitul aproape, vrea să-i împartă binecuvântarea primului născut, Esau. Numai că Rebeca, soţia lui Isaac, va face în aşa fel încât patriarhul, acum orb, să-l binecuvânteze pe Iacob. Aceste două episoade emblematice din viaţa lui Isaac seamănă într-un punct: prima dată Isaac era legat la ochi, în această a doua scenă el este orb. Există o ironie în acest aspect din partea autorului sacru. Am putea să ne imaginăm, în spatele acestor istorii, surâsul lui Iacob care primeşte binecuvântarea, surâsul, poate amar, al lui Esau, care se vede înşelat a doua oară, şi poate surâsul lui Dumnezeu care rânduieşte lucrările sale în misterioasa şi neînţeleasă sa înţelepciune.
3. Iacob, Părintele celor douăsprezece triburi ale lui Israel
Rebeca, soţia lui Isaac, a purtat în sânul ei doi fii. Exista de pe atunci o rivalitate între cei doi (cf. Fac 25,22 ş.u.) care se va accentua mai târziu. După ce îşi vându-se dreptul de întâi născut pentru un vas cu linte, Esau se vede acum înşelat pentru a doua oară, fiind privat de binecuvântarea care se cuvenea prin tradiţie primului născut. Binecuvântarea nu putea fi revocată. Între cei doi se va naşte o ură care îl va constrânge pe Iacob să devină exilat lângă unchiul său Laban care locuia în Siria mesopotamiană. După ani de zile, cei fraţi se reîntâlnesc şi se împacă. Esau se va stabili în zona Seir, la sud-est de Marea Moartă, iar vicleanul Iacob se va stabili în Canaan, în ţara în care locuise ca străin tatăl său (Fac 37,1).
Biblia acordă spaţiu amplu vieţii şi experienţelor pe care le-a avut Iacob. Ajuns la rudele mamei sale Rebeca, Iacob va prospera dar va cunoaşte şi gustul amar al înşelăciunii; el care a profitat de noaptea unui bătrân orb pentru a "fura" binecuvântarea, va fi înşelat în noaptea nunţii de unchiul său Laban (cf. Fac 29,15-30). În ţară străină Iacob va dobândi o mare avere şi o familie numeroasă. I se nasc doisprezece fii care vor deveni patriarhii sau părinţii celor douăsprezece triburi ale lui Israel. Ultima parte din cartea Facerii povesteşte istoria zbuciumată a lui Iosif şi a fraţilor săi. Printr-o serie de evenimente întreaga familie a patriarhului Iacob va ajunge în Egipt şi se va stabili în ţinutul Goşen. Finalul Facerii prezintă scena solemnă a patriarhului care, aflat pe patul de moarte, îşi cheamă cei doisprezece fii şi îi binecuvântează. După ce moare, trupul lui Iacob este îmbălsămat şi apoi dus în Canaan şi înmormântat în peştera din Macpela.
Istoria patriarhilor este o istorie fascinantă, atât prin savoarea vremurilor evocate, cât şi prin viziunea teologică prezentă în aceste istorii. Descoperim aici imaginea lui Dumnezeu care-i alege pe oamenii pe care îi voieşte şi prin care duce la îndeplinire planurile sale. Modul de acţiona al lui Dumnezeu nu este totdeauna uşor de înţeles, dar căile pe care le alege pentru a realiza planurile sale cu privire la lume şi la oameni se dovedesc sunt dovada înţelepciunii sale.
În ceea ce-i priveşte pe patriarhi, rămânem adesea miraţi de comportamentul. Dacă este să găsim onestitatea în aceste pagini, aceasta este atribuită lui Dumnezeu, care-şi ţine promisiunea faţă de oameni, şi naratorului, care nu ascunde imperfecţiunile strămoşilor lui. Naratorul nu consideră că oamenii de odinioară erau mai buni, dar nici că noi le-am fi superiori.
Respectul pentru patriarhi devine o legătură esenţială şi fundamentală cu trecutul. Numai cine are un trecut are şi un viitor.

Moise şi exodul
După moartea patriarhului Iacob, cei doisprezece fii ai săi rămân în Egipt, în ţinutul Goşen. Se scurg sute de ani. Biblia nu menţionează nici un eveniment din această foarte lungă perioadă de timp, ca şi cum nimic important nu s-ar fi petrecut în aceste secole. Cartea Exodului reia istoria lăsată suspendată în Geneză şi-i aduce în scenă pe cei doisprezece fii ai lui Iacob. Dar cei doisprezece nu mai sunt acum o familie, ci au devenit un popor. Promisiunea descendenţei numeroase, pe care Dumnezeu o făcuse lui Avram, începe să se îndeplinească. Evreii au ajuns un popor mare, dar ei vor rămâne pentru totdeauna în Egipt?
Începutul cărţii Exodului semnalează o schimbare importantă care are loc în Egipt. Pe tronul Egiptului ajunge un nou faraon, care nu-l cunoscuse pe Iosif. Câtă vreme Iosif rămăsese în memoria faraonilor Egiptului, fii lui Israel se bucuraseră de prosperitate, dar "necunoaşterea" noului faraon se va dovedi periculoasă pentru poporul ales. Îngrijorat de creşterea poporului lui Israel, faraonul supune poporul unei grele asupriri. Egiptul nu mai este acum locul de refugiu pentru evrei ci "casa sclaviei". Faraonul dă un decret infanticid: toţi copiii de parte bărbătească trebuie să fie aruncaţi în apele Nilului. În acest context se naşte Moise cel care va conduce poporul lui Israel din "casa sclaviei" la libertate.
Moise, adoptat de fiica faraonului, va creşte în ambientul curţii şi va primi o educaţie egipteană. Ajuns la maturitate, Moise realizează suferinţa poporului său şi ucide un egiptean. Apoi ia calea exilului, ajungând în ţinutul Madian, unde îşi va găsi refugiu lângă un lider religios, Ietro, care i-o dă pe fiica sa Sefora ca soţie. Dar Moise este departe de a-şi fi găsit sensul vieţii. În faimosul episod despre tufişul arzând este povestită chemarea lui Moise. El este trimis de Dumnezeu să elibereze poporul din sclavia Egiptului. Va urma o confruntare puternică între Faraon şi YHWH care se va încheia cu extraordinarul miracol al trecerii Mării Roşii. În Ieș 15 poporul intonează "Cântarea Mării" (Shir HaYam), un imn de slavă adus lui Dumnezeu care "a aruncat în mare caii şi călăreţii" faraonului (cf. Ieș 15,21).
1. Moise, profetul Domnului
Una dintre cele mai importante figuri ale istoriei israelite poartă un nume egiptean: "Moşeh" înseamnă "copil" sau "fiu" şi se regăseşte în numele unor personalităţi egiptene precum Ah-mose, Tut-mose, Ra-m'ses etc. Dar Moise are o origine semită. Hagiograful povesteşte viaţa şi numele lui Moise în istoria salvării copilului de la moartea prin înec şi leagă numele personajului de această istorie (vezi Ieș 2,1-10). Nu cunoaştem multe lucruri despre viaţa lui Moise. Ştim că el cunoştea bine peninsula Sinai, ceea ce presupune că a stat mai mult timp acolo (cf. Ieș 2,15-22). Moise ajunge acolo după incidentul cu moartea egipteanului (cf. Ieș 2,11-14). În această perioadă Moise îşi află chemarea în episodul tufişului arzând (Ieș 3).
Moise devine marele legislator. Autorii evrei din antichitate au subliniat inteligenţa şi curajul lui Moise care îşi călăuzeşte poporul. În mediile populare a fost cultivată imaginea unui Moise care ştie să facă lucruri prodigioase şi care intră în conflict cu vrăjitorii lui Faraon. Figura lui Moise atinge cea mai frumoasă şi măreaţă expresie în opera lui Filon din Alexandria, Viaţa lui Moise. Aceasta se înscrie în tradiţia religioasă a Israelului aşa cum rezultă din textele biblice Sir 45,1-5 şi Înţ 10,15-11,4. Lui Moise i se atribuie rolul central de profet inspirat.
Cel mai elocvent portret biblic al lui Moise se găseşte la sfârşitul cărţii Deuteronomului, un text care constituie şi concluzia întregului Pentateuh: Şi nu s-a mai ridicat în Israel profet ca Moise, pe care Domnul să-l fi cunoscut faţă către faţă, în toate semnele şi minunile pe care Domnul l-a trimis să le facă în ţara Egiptului împotriva lui Faraon, a supuşilor lui şi a întregii lui ţări, precum şi prin toate semnele înfricoşătoare pe care le-a făcut Moise cu braţ puternic în faţa întregului Israel (Dt 34,10-12). Textul conţine esenţial trei afirmaţii: (1) Moise este cel mai mare dintre toţi profeţii. (2) Motivul acestei superiorităţi vine din faptul că Moise în cunoştea pe Dumnezeu faţă către faţă. Comunicarea era directă, fără intermediari. (3) Evenimentul fundamental al istoriei Israelului este exodul.
Pe tot parcursul peregrinării prin pustiu Moise va fi mijlocitorul dintre Dumnezeu şi poporul lui Israel. El va conduce poporul până la frontierele ţării promise, dar nu va intra în ţara promisă. Biblia este destul de reticentă asupra acestui aspect, deşi oferă o explicaţie vagă în Num 20. Înainte de a muri, Moise urcă pe muntele Nebo de unde contemplă ţara promisă. Acolo va muri. Moartea sa este înconjurată de o aură de mister, Dumnezeu însuşi îngropându-l, după afirmaţia Sfintei Scripturi (Dt34,6). Mormântul lui Moise va rămâne necunoscut.
2. Exodul, eveniment central în istoria Israelului
Am evocat deja acel credo rostit de Iosua în momentul în care Israelul ajunge în posesia ţării promise: 3 Eu l-am luat pe tatăl vostru Avram din cealaltă parte a Râului şi l-am purtat prin toată ţara Canaanului; i-am înmulţit sămânţa,... şi fiii lui au coborât în Egipt. 5 I-am trimis pe Moise şi pe Aron şi am lovit Egiptul cu minunile pe care le-am făcut în mijlocul lui; apoi v-am scos afară din el. 6I-am scos pe părinţii voştri din Egipt şi aţi ajuns la mare. Egiptenii i-au urmărit pe părinţii voştri până la marea Roşie cu care şi călăreţi. Şi Domnul a pus întuneric între voi şi Egipteni, a adus marea înapoi peste ei şi i-a acoperit. Şi aţi rămas multă vreme în pustie...11 Aţi trecut Iordanul, şi aţi ajuns la Ierihon...13 V-am dat o ţară pe care n-o munciserăţi, cetăţi pe care nu le zidiserăţi, dar pe care le locuiţi, vii şi măslini pe care nu-i sădiserăţi, dar care vă slujesc ca hrană (Ios 24,3-13). Această profesiune de credinţă, pusă în gura lui Iosua, poate fi considerată "miniatura esenţială a întregului Pentateuh" (G. Ravasi), articulată în jurul a trei evenimente centrale: chemarea patriarhilor la credinţă, marele dar al libertăţii în epopeea exodului şi semnul minunat al ţării promise în care Israelul va trăi istoria sa.
În viziunea Bibliei ebraice, evenimentul fundamental al istoriei Israelului este exodul care are loc în noaptea Paştelui (Pesah). La Marea Roşie, YHWH va săvârşi un miracol uimitor, despărţind apele, iar israeliţii vor porni prin mijlocul apei despărţite urmăriţi îndeaproape de egipteni. Când Israelul este în siguranţă, YHWH face ca apele să se întoarcă înecând armata faraonului. Victoria nu aparţine Israelului, ci lui YHWH. Această victorie arată că el este superior tuturor zeilor, stăpânind peste cer, pământ şi adâncuri. Poporul lui Israel va apărea ca o armată glorioasă, dar gloria lui Israel se datorează faptului că însuşi Domnul îl conduce. Egiptenii ajung să cunoască puterea lui YHWH iar israeliţii se tem de YHWH şi cred în el şi în Moise, slujitorul său. Israeliţii nu au fost salvaţi din sclavia Egiptului pentru că au crezut în YHWH, dar cred în YHWH pentru că au fost salvaţi.
Cartea Exodului ajunge la un punct culminant în 15,21, unde Israelul exaltă de bucurie pe malul Mării Roşii după minunata eliberare: Cântaţi Domnului, căci şi-a arătat măreţia; a aruncat în mare cal şi călăreţ. Dar Cântarea Mării aminteşte că ţinta spre care se îndreaptă Israelul nu este pustiul. Trecerea mării pune capăt sclaviei fizice a Israelului, dar în acelaşi timp inaugurează o perioadă de încercări, care va atinge o culme la Muntele Sinai, unde poporul este constituit social şi politic ca o naţiune puternică. Israelul îşi va atinge ţelul spre care se îndreaptă abia în timpul lui Iosua, când, organizat ca o armată disciplinată, va trece Iordanul pentru a intra în posesia ţării promise.
Într-o viziune teologică de ansamblu, eliberarea poporului din "casa sclaviei" devine cea mai mare faptă a lui Dumnezeu. În exod se manifestă puterea divină şi asta va caracteriza întreg spiritul religios al Israelului. Grupul fugarilor va deveni un popor. Israelul nu va uita niciodată această minunată salvare (Ieș 13,3). În experienţa exodului Israelul află că Dumnezeu este YHWH, "Cel Ce Este". S-a pus astfel baza pentru experienţa şi credinţa mileniilor care vor urma.
Cartea Exodului este de o valoare teologică extraordinară prin intuiţiile fundamentale pe care le conţine. Găsim aici fundamentarea credinţei israelite într-un singur Dumnezeu (Ieș 20,2-3), credinţă preluată de întreaga creştinătate. Tot aici avem ideea de alianţă sau legământ care va defini raporturile dintre Dumnezeu şi poporul sfânt în ciuda numeroaselor încălcări ale alianţei. Sărbătoarea Paştelui, ca un memorial al evenimentelor salvatoare ale lui Dumnezeu, este pentru creştini imaginea noului Paşte prin care Hristos ne eliberează de puterea morţii şi a păcatului. Evanghelia lui Matei face referinţă des la această carte, prezentând Biserica drept noul Israel şi pe Iisus ca noul Moise. Iisus, noul legislator, proclamă legea cea nouă pe munte (Mt 5-7) precum odinioară Moise pe muntele Sinai (Ieș 24,3-8).
Bucuria exodului devine o celebrare a acţiunii divine în evenimentele umane. Dumnezeu este Domnul suprem al universului: Domnul este un războinic viteaz: Numele lui este Domnul (Ieș 15,3). El intervine în favoarea oprimaţilor; cu "dreapta sa puternică" el eliberează poporul din sclavie şi-i oferă marele dar al libertăţii.
Cucerirea ţării promise şi perioada regilor
Subiectul propus pentru astăzi se referă la o lungă perioadă de timp din istoria Israelului, mai exact din vremea lui Iosue (pe la 1200 î.H.) până la căderea Regatului lui Iuda din anul 587 î.H. Despre această considerabilă perioadă de timp vorbesc o parte din cărţile istorice şi unele cărţi profetice ale Bibliei. Evenimentele istorisite se petrec în ?ara promisă, în care Israelul, constituit ca popor al lui Dumnezeu la Muntele Sinai, intră sub conducerea lui Iosue.
Istoria prezentată în aceste cărţi nu este o istorie laică. Pentru Israel, istoria este locul privilegiat în care poporul ales face experienţa lui Dumnezeu. Dumnezeu se implică în istoria poporului său, îl susţine, îi dă victorie în luptă cu duşmanii şi îl pedepseşte când poporul se îndepărtează de el şi merge pe cărări greşite. Trei perioade se disting în acest mare arc de timp: perioada lui Iosue şi a Judecătorilor, perioada Regatului unit şi perioada celor două regate separate.
1. Iosue şi Judecătorii
Conform cărţii Deuteronomului, Moise moare în ţară străină, pe muntele Nebo în Transiordania, unde este şi înmormântat (cf. Dt 34). După moartea lui, Dumnezeu îi porunceşte lui Iosue să treacă Iordanul pentru a intra în posesia ţării promise (Ios 1). Conform cărţii lui Iosue israeliţii intră în posesia ţării Canaanului în urma a trei campanii militare fulgerătoare. Această viziune despre cucerirea ţării promise oferă poporului o învăţătură: israeliţii au cucerit ?ara, dar nu prin propriile forţe, ci prin puterea lui Dumnezeu. Această cucerire apare ca un război al lui YHWH. Cartea ne oferă imaginea unui Israel ideal sub o conducere ideală.
Diferită este percepţia cărţii Judecătorilor. Această carte arată că perioada de după Iosue - e vorba de aproape de 200 de ani - a fost altceva decât o perioadă ideală. Israelul trăieşte în această perioadă fără un mare conducător. Nu trăieşte totdeauna bine, dar trăieşte. În viaţa poporului există multe probleme sociale şi politice: israeliţii au de înfruntat vecinii prădători, precum filistenii de la vest şi madianiţii de la sud (Jud 2-3; 6-16). Vechii locuitori ai oraşelor canaaneane reacţionează în faţa prezenţei Israelului. Poporul este împărţit în grupuri, triburi, clanuri, sate, regiuni. Când un pericol ameninţă un trib sau altul se ridică un eliberator (sau judecător) care adună poporul sub arme; apoi, după victorie, fiecare se întoarce acasă. Este perioada judecătorilor, oameni carismatici care intermediază între YHWH şi poporul său. Cartea oferă portretele unor bărbaţi şi femei care se remarcă prin vitejie. Printre aceştia se evidenţiază: Iuda, Otniel, Ehud, Debora şi Barac, Ghedeon, Iair, Iefte şi puternicul Samson.
2. Samuel şi perioada Regatului unit
Profetul Samuel este ultimul dintre judecători. În vremea lui poporul se adună şi îşi exprimă dorinţa de a avea un rege. Samuel însuşi nu este încântat de ideea unui rege şi avertizează poporul cu privire la pretenţiile pe care le va avea regele asupra supuşilor, dar poporul insistă (1Sam 8). Dumnezeu ascultă cererea poporului şi astfel Israelul are pentru prima dată un rege, pe Saul (1Sam 10). Apariţia regalităţii creează premisele apariţiei unui stat unitar. Dar Saul, primul rege al israeliţilor, cade în dizgraţie şi deja în timpul regalităţii sale Samuel îl va unge rege pe David, fiul lui Iese Betleemitul (1Sam 16). Saul va muri pe Munţii Ghilboa în războiul contra filistenilor.
După moartea lui Saul, David este recunoscut ca rege, mai întâi de oamenii din Iuda şi apoi de întreg Israelul. Cucereşte teritorii şi îşi consolidează regatul cu centrul la Ierusalim. Aici este adus chivotul şi este stabilit centrul cultului. Dar cartea vorbeşte şi despre greşelile şi suferinţele lui David, pierderea şi recâştigarea Ierusalimului. Ultima parte a cărţii (2Sam 21,1-24,25) ni-l înfăţişează pe David care pregăteşte Israelul pentru viitor, un viitor în care poporul se va afla sub domnia lui YHWH. Regele este "vasalul" lui Dumnezeu iar păstrarea demnităţii de rege depinde de ascultarea faţă de Dumnezeu. Saul pierde puterea în acest context. David, în ciuda relelor morale este ascultător şi devine modelul regelui ideal.
David are o lungă domnie de 40 de ani iar lui îi urmează fiul său Solomon. Cu Solomon Israelul va cunoaşte o mare înflorire. Cel de-al treilea rege construieşte Templul din Ierusalim şi cultivă raporturile politice cu celelalte popoare. El este simbolul înţeleptului iar înţelepciunea sa a rămas proverbială. Mai puţin înţelept se dovedeşte spre sfârşitul regalităţii sale când se lasă atras de cultele popoarelor păgâne. Delăsarea lui Solomon este semnul decăderii care va urma după el.
3. Perioada celor două regate separate
După moartea lui Solomon, fiul său Roboam nu slăbeşte politica de subjugare a poporului, ceea ce va duce la ruperea în două a regatului. Partea de sud, Iudeea, rămâne sub stăpânirea lui Roboam. Dar zece triburi din nord se separă şi îşi întemeiază un nou regat sub conducerea lui Ieroboam. Acest regat se separă de Ierusalim şi de cultul de acolo. Ieroboam duce poporul spre idolatrie creând două temple, la Betel şi la Dan, în nord, unde aşază câte un viţel, ca simbol al divinităţii. Istoria celor două regate separate este profund marcată de idolatria regilor. În loc să fie promotori ai credinţei pure, regii preferă alianţe cu alte popoare şi adoptă practici religioase eterodoxe. Asta va duce la ruina celor două regate. Regatul de nord cade sub loviturile asirienilor în 722 î.H. Regatul de sud cade în 587 sub loviturile babilonienilor. Marea lecţie a perioadei regalităţii este că nerespectarea credinţei şi a dreptăţii duce la ruina unei naţiuni şi a oamenilor.
4. Rolul profetismului
În aceste secole de mari frământări Dumnezeu trimite profeţi de mare nume precum Samuel, Natan, Ilie, Elizeu, Amos, Isaia şi Ieremia. Ca apărători ai credinţei adevărate în YHWH, profeţii avertizează regele şi poporul în faţa pericolelor idolatriei şi a nedreptăţilor sociale care domină societatea. Prin profeţi Domnul se adresează mereu poporului greşitor pentru a-l rechema pe căile sale. Cuvântul profetic poate fi o asigurare a victoriei (1Rg 20,13) sau o promisiune de pace (2Rg7,1), o ameninţare (1Rg 22,17) sau o condamnare (2Rg 1,3-4). În fiecare caz avem un anunţ al lui Dumnezeu şi constatarea împlinirii inexorabile a anunţului. Dumnezeu este prezent în istorie şi revelează deciziile sale servitorilor săi, profeţii (cf. Amos 3,7).
În contextul regalităţii şi mai ales în faţa dezamăgirilor aduse de regi, profeţii îndreaptă privirea poporului spre viitor, spre un viitor ideal în care Domnul va trimite pe Unsul său (Mesia) care va instaura o perioadă de pace şi dreptate. Profeţia lui Natan despre urmaşul lui David (2Sam 7) şi profeţiile marelui Isaia despre naşterea copilului Emanuel dintr-o fecioară (Is 7; 9; 11) sunt cele mai importante profeţii mesianice din acest timp.
Înregistrând în paginile sale istoria poporului ales, Sfânta Scriptură ne învaţă să considerăm istoria pe care o trăim ca pe o istorie sacră. Dumnezeu este Domn al istoriei iar evenimentele care se întâmplă în viaţa noastră sunt reflexe ale prezenţei şi implicării sale în viaţa oamenilor şi a naţiunilor. Cine priveşte evenimentele vieţii sale şi ale lumii în lumina lui Dumnezeu ştie să le dea o interpretare şi mai ştie că Dumnezeu a pregătit un viitor plin de speranţă pentru cei ce-l iubesc şi i se închină.
Robia babilonică şi secolele care au urmat
Ultima temă despre Vechiul Testament ia în consideraţie ultimele şase secole din istoria poporului ales, mai exact perioada cuprinsă între plecarea poporului ales în robia babilonică (587 î.H.) şi ivirea zorilor erei creştine. Cea mai importantă trăsătură a istoriei Israelului din această perioadă este teocraţia, domnia lui Dumnezeu asupra poporului. Purificat de experienţa exilului, Israelul este un popor matur care îşi trăieşte istoria cu conştiinţa că adevărata salvare poate veni de la Dumnezeu şi nu de la oameni.
1. Căderea Ierusalimului şi plecarea poporului în robie
Cu vreo 600 de ani înainte de venirea lui Iisus în lume, poporul din Regatul de Sud, din Iudeea, îşi trăia istoria între propriile frontiere. Poporul îşi practica religia după obicei: mergea la templu, aducea jertfe, ţinea sărbătorile. Respecta riturile exterioare şi credea că prin aceasta Dumnezeu îl va ocroti pe el şi cetatea sfântă. Numai că inima poporului este în altă parte. În faţa acestei situaţii profetul Ieremia vesteşte că Dumnezeu va distruge toate aceste false asigurări: chivotul legământului (3,16), Templul (7,1-5; 26), Ierusalimul (19), pentru că Dumnezeu nu cere rituri exterioare ci o credinţă interiorizată (4,4; 9,24-25). Poporul nu acceptă mesajul profetului iar Ieremia e gata sa fie omorât.
Anul 587 î.H. va da dreptate profeţiei lui Ieremia. Nabucodonosor devastează Iudeea, arde Templul, transformă Ierusalimul într-un morman de ruine şi deportează un mare număr de iudei în ţinutul dintre fluviile Babilonului.
Ajuns în robie, poporul îi va da dreptate lui Ieremia şi îşi va aminti de mesajul lui. Datorită profetului, poporul va putea supravieţui având, dinainte, o explicaţie şi o semnificaţie a ceea ce se întâmplă. Şi acest lucru îl va ajuta în bună măsură să trăiască exilul în credinţă şi speranţă, să nu se cufunde în tristeţe, ci, dimpotrivă, să descopere în el un nou sens pentru viaţa sa.
2. Robia babiloniană şi speranţa eliberării
Ajunşi în robie, iudeii nu se vor simţi abandonaţi de Dumnezeu. Printre deportaţi se află şi o mare personalitate: preotul profet Ezechiel. El a făcut parte din primul convoi de deportaţi în 598/597. Acolo, în Babilon, Ezechiel vorbeşte la fel ca Ieremia, care a rămas la Ierusalim: reproşează poporului lui Dumnezeu (Ez 3-24) şi neamurilor (Ez 25-32) purtarea lor rea. Începând din 587, când vine nenorocirea şi poporul şi-a pierdut orice speranţă, propovăduirea lui devine mesaj de speranţă: Dumnezeu va reface poporul său (Ez 33-39). Ezechiel este atât de sigur de acest lucru încât descrie Ierusalimul viitorului, transformat de Dumnezeu (40-48).
Mesajul lui Ezechiel va sluji ca temelie a ceea ce a fost numit "iudaism", adică modul iudeilor de a-şi trăi existenţa înaintea lui Dumnezeu şi împreună cu ceilalţi, aşa cum va căpăta el contur după exil. Ezechiel are un simţ foarte viu al sfinţeniei lui Dumnezeu şi vrea ca acest lucru să se transpună în toată fiinţa, de unde importanţa pe care o dă, fiind preot, rubricilor şi cultului. El se inspiră din "Legea sfinţeniei" (Lev 17-26). Trei aspecte vor constitui de acum înainte baza religiei iudaice: Tora, circumciziunea şi sabatul.
3. Întoarcerea şi reconstruirea ţării
Exilul babilonian a durat aproape 50 de ani. În 539 Cirus, regele perşilor, va lua puterea din mâna babilonienilor. A fost un rege tolerant faţă de celelalte popoare. Biblia îl prezintă în termeni pozitivi, ca trimis al Domnului care dă libertate poporului. În 538 primii exilaţi se întorc în ţară cu vasele templului. Acolo vor reorganiza viaţa religioasă şi politică sub călăuzirea cărturarului preot Esdra, care se ocupă de reforma religioasă şi a lui Nehemia, paharnic al regelui persan Artaxerxe, care se ocupă de refacerea zidurilor Ierusalimului. Este reconstruit Templul (cel de-al doilea templu). Israelul nu mai are regi ca înainte. Figura dominantă în viaţa poporului devine Marele Preot.
Sfârşitul secolului IV î.H. aduce o profundă schimbare în lumea de atunci. Alexandru cel Mare, un geniu militar, cucereşte întreg Orientul Mijlociu. Trecerea sa este ca un uragan iar după cuceririle sale lumea nu a mai fost la fel. Prin cuceririle sale, Alexandru va facilita răspândirea unei noi culturi de tip universal iar răspândirea acestei cultură va duce la o puternică reacţie din partea iudeilor din Palestina.
În anul 175 î.H. la tronul Siriei a venit un rege numit Antioh al IV-lea Epifanul, un despot energic, crud, ambiţios şi avid după putere. Acesta cucereşte Palestina şi decide să impună tuturora din regatul său cultura greacă. Acest proiect de elenizare a întâlnit opoziţia fermă a evreilor care, sub conducerea dinastiei Macabeilor, au refuzat să asculte de poruncile lui Antioh. Acest rege nelegiuit profanează Templul din Ierusalim în care va pune o statuie a lui Zeus. Interzice respectarea Torei şi a rânduielilor iudaice. Iudeii vor fi iritaţi la culme de această profanare şi vor porni o revoltă sub conducerea fraţilor Macabei. Cu mâna pe sabie sau cu mâinile împreunate, aceştia vor duce stindardul luptei împotriva păgânismului şi vor face să triumfe credinţa în adevăratul Dumnezeu.
În acest secol al doilea Î.H. apar trei grupări religioase a căror istorie se va prelungi până în perioada Noului Testament. Apar acum fariseii, o grupare religioasă care acordă o mare atenţie Torei şi puterii sfinţitoare a Torei în viaţa poporului. Tot acum apar şi esenienii, o sectă iudaică care se inspiră din idealurile mesianismului şi se retrage în deşertul din Iudeea, la Marea Moartă, în aşteptarea şi pregătirea timpurilor "promisiunii". Cea de-a treia grupare importantă care apare în acest timp este partidul saduceilor, o grupare de aristocraţi cu o mare influenţă la Ierusalim.
4. Aşteptarea mesianică
Nu putem să considerăm istoria acestor secole fără să facem referinţă la trăirea religioasă a Israelului. Dacă înainte de exilul babilonian poporul ales cade adesea în practici idolatre, după exil credinţa în YHWH devine puternică şi de neclintit. Crizele politice şi suferinţele pe care poporul le trăieşte îl determină să reflecteze mai mult asupra sensului vieţii şi suferinţei şi produce în popor o aşteptare a intervenţiei lui Dumnezeu. Este epoca în care apar cărţi precum Iob (care reflectează asupra dramei dreptului suferind) sau Iudita şi Estera unde Dumnezeu salvează prin mijloacele cele mai slabe, mâna unei femei.
Războaiele din ultimele trei secole precreştine produc în inima poporului o profundă aşteptare. Israelul aşteaptă intervenţia lui Dumnezeu în favoarea poporului său şi nimicirea duşmanilor. Trebuie amintit că în secolele precedente nu a existat niciodată o atât de mare aşteptare a unui salvator ca în această perioadă: acum rolul său căpăta tot mai mult o culoare politică, salvator al destinelor Israelului, restaurator al vechiului regat al lui David. Aşteptarea lui Mesia din Israel a devenit mai neliniştită şi simţită, ajungând la limite paroxistice. Încet, încet, timpurile se maturizează pentru venirea lui MESIA.

5.      SFINTELE TAINE

Mântuitorul Iisus Hristos ne cheamă neîncetat la sfințirea vieții noastre, la mântuire. Aceasta poate fi dobândită numai in Sfinta Sa Biserică, cunoscand si împlinind Cuvântul lui Dumnezeu si împărtășindu-ne cu Sfintele Taine ale Bisericii.
In urma pogorârii Sfântului Duh, cerul ne-a rămas deschis si, astfel, harul si darurile Lui se revarsă neincetat asupra si spre sfintirea celor ce fac parte din Trupul Mântuitorului Hristos, din Biserică. Dar lucrările văzute instituite de Hristos si săvârsite de episcop si preot, prin care, în chip nevăzut, se impărtăseste credinciosului harul Duhului Sfânt, se numesc Taine. 

Sfintele Taine sunt lucrări văzute, pentru că omul are nu numai suflet rational înzestrat cu libiertate, ci si trup. Prin aceste lucrări ni se împărtăseste însă harul nevăzut al Duhului Sfânt. Partea văzută sau externă a Sfintelor Taine o formează lucrurile, cuvintele si actele slujbei, iar partea internă sau nevăzută a Sfintelor Taine este harul dumnezeiesc care se împărtăseste prin partea văzută. Scopul Sfintelor Taine fiind sfintirea omului, harul pe care ele îl împărtăsesc este harul sfintitor. Iar ceea ce produce harul în sufletele credinciosilor, roadele speciale ale acestui har, sunt efectele Tainelor. Desi, după natura lui, harul dumnezeiesc este unul singur, totusi, prin lucrarea pe care o implineste, se deosebeste de la Taină la Taină. De pildă prin Sfântul Botez ni se împărtăseste harul iertării păcatului strămosesc si eventual al celor personale, precum si harul înfierii noastre. Prin Sfântul Mir — harul cresterii în Hristos. Ceea ce caracterizează si deosebeste o Taină de toate celelalte Taine este harul special pe care îl împărtăsesc. Taina Sfântului Botez ne încorporează in Hristos si ne face mădular al Bisericii Sale. El ne deschide usa spre celelalte Sfinte Taine.
Sfânta noastră Biserică ne învată că sunt sapte Sfinte Taine, toate întemeiate de Matuitorul nostru Iisus Hristos. Acestea sunt următoarele: Botezul, Mirungerea, Cuminecătura sau Impărtăsania, Mărturisirea, Preotia (Hirotonâa), Cununia (Nunta) si Maslul.
Sfintele Taine au fost săvârsite de sfintii apostoli si sunt săvârsite de urmasii lor legiuiti, după cum bine citim în Sfânta Scriptură : «asa să ne socotească pe noi fiecare om : ca slujitori ai lui Hristos si ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu»
(1 Cor. IV, 1). Deci nu oricare om poate să fie slujitorul Sfântelor Taine, după cum iarăsi aflăm din Sfiânta Scriptură, că Iisus Hristos «a dat pe unii ca să fie apostoli, pe altii prooroci, pe altii binevestitori, pe altii păstori si învătători, spre desăvârsirea sfintilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos» (Efes. IV, 11—12; 1 Cor. XII, 28—30 ; Evr. V, 1—6).
Astfel Sfintele Taine, pe care le avem de la Mântuitorul Iisus Hristos, ne sunt asemenea unor izvoare curate prin care curge puterea sfintitoare a harului dumnezeiesc, sau si asemenea unor stâlpi de neclintit pe care se reazimă viata cea nouă, viata crestină.
După sfintii părinti ai Bisericii Sfintele Taine sunt focul care încălzeste inimile, arde patimile si luminează sufletele si rodeste spre un folos ; altoiul care nobilează viata ; apa care spală întinăciunea patimilor si păcatelor; pâinea duhovnicească ce hrăneste sufletele noastre si doctoriile care ni se dau spre întărirea trupească si sufletească, spre viată vesnică.
Se întelege însă că atât pentru săvirsirea, cât si pentru primirea cu vrednicie a Sfintelor Taine este de trebuintă o pregătire deosebită, de pe urma căreia să si fim vrednici de harul lui Dumnezeu. Să cugetăm în liniste si cu răgaz la sfintenia Tainelor, la lucrarea lor mântuitoare, la adevărul că puterea lor este atit de mare, încât ele pătrund fiinta noastră, ne vindecă de durerile noastre sufletesti, ne hrănesc duhovniceste, ne sfintesc spre viată vesnică (Ioan IV, 10—14).
In mod deosebit, Sfintele Taine ne impărtăsesc si întăresc in noi darurile Sfântului Duh (Isaia XI, 2), adică dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinta, blândetea, înfrânarea, curătia (Gal. V, 22—23). Iar aceste daruri sunt izvoare de sfintenie si de mântuire celor ce vin la Hristos si rămân ai lui Hristos (Efes. II, 5).
Sfintele Taine ne unesc cu Dumnezeu, făcând din noi locasuri ale Părintelui Ceresc, cum ne încredintează sfântul apostol, zicând că : «suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că : Voi locui în ei si voi umbla si voi fi Dumnezeul lor si ei vor fi poporul Meu» (2 Cor. VI, 16). Ele ne unesc si ne înfrătesc pe unii cu altii, nasc în noi viată nouă si buourie curată.
Dar noi suntem chemati nu numai sa primim, ci să si lucrăm împreună cu darurile Sfintelor Taine, ca ele să rodească în noi cât mai bogat; să ne fie trepte ale desăvârsirii, scări cu ajutorul cărora să urcăm de pe pământ la cer, la viata cea neimbătrânitoare si pururea vesnică (Ioan VI, 27 ; 1 Ioan II, 25).

1) TAINA SFÂNTULUI BOTEZ
Sfintul Botez este întâia dintre Tainele Sfintei Biserici ; este usa prin care se întră în Sfânta Biserică. Si numai ajungând membri ai Bisericii lui Hristos ne putem învrednici si de primirea celorlalte Sfinte Taine.
Taina Sfântulul Botez a fost asezată de Mântuitorul Iisus Hristos prin cuvintele : «Mergând, învătati toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh» (Matei XXVIII, 19). Acestea le-a grăit după învierea Sa din morti.
Dar Taina Sfântului Botez nu este numai usa prin care se intră în Sfânta Biserică a lui Hristos, ci si pentru câstigarea impărătiei lui Dumnezeu, asa cum ne încredintează însusi Mântuitorul, zicând : «De nu se va naste cineva din apă si din Duh, nu va putea să intre în împărătia lui Dumnezeu.» (Ioan III, 5).
Si înaintemergătorul Mântuitorului Hristos, sfântul Ioan, a botezat la Iordam. Dar botezul lui nu era Taină, ci inchipuia doar curătirea. de păcate prin credintă si pocăintă; el era mai mult un îndemn la pocăintă, un semn văzut si pregătitor spre cele ce aveau să vină, cum mărturiseste chiar sfântul Ioan Botezătorul: «Eu unul vă botez cu apă spre pocăintă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine ; Lui nu sunt vrednic să-I duc încăltămintea. Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt si cu foc» (Matei III, 11). Mai târziu, si sfântul apostol Pavel, întâlnind în calea sa pe unii care primiseră botezul lui Ioan, i-a întrebat: «Primit-ati voi Duhul Sfânt când ati crezut ? lar ei au zis către el: Dar nici n-am auzit, dacă este Duh Sfânt. Si el a zis : Deci în ce v-ati botezat ? Ei au zis: In botezul lui Ioan. Iar Pavel a zis : Ioan a botezat cu botezul pocăintei, spunând poporului să creadă în Cel ce avea să vină după el, adică in Iisus Hristos. Si auzind ei, s-au botezat în numele Domnului Iisus» (Fapte XIX, 1—5), adică au primit Botezul crestin.
Sfântul Botez instituit de Mântuitorul Iisus Hristos nu este doar un semn pregătitor pentru cele ce ar fi să vină, ci este o Sfântă Taină a Bisericii lui Hristos.
Partea văzută a Tainei Sfântului Botez constă din afundarea de trei ori în apa sfintită a celui ce se botează si în rostirea cuvintelor : «Botează-se robul lui Dumnezeu. (N) In numele Tatălui, amin, si al Fiului, amin, si al Sfantului Duh, amin.; acum si pururea si in vecii vecilor, amin».
Sfânta noastră Biserică face Botezul prin aiundaie, nu prin turnare sau prân stropire, pentru că chiar cuvântul botez are ânsemnarea de «a afunda", «a cufunda». Sub formă de turnare sau prin stropire se săvârseste doar în împrejurări cu totul deosebite, când, de pildă, cineva este greu biolnav sau când nu se află la îndemână apă din destul.
Apa care se foloseste la Taina Sfântului Botez trebuie să fie naturală, curată, cu nimic amestecată.
Efectele primirii Tainei Sfântului Botez sunt : iertarea păcatului strămosesc si a tuturor păcatelor săvârsite înainte de Botez în situatia celor ce se botează mai târziu ; renasterea, sau nasterea la o viată nouă duhovnicească, viată de curătie si sfintenie ; de asemenea, primirea în sânul Sfintei Biserici, adică numărarea celui botezat între fiii ei, putându-se împărtăsi de toate celelalte Sfinte Taine si de bunurile sufletesti pe care Sfânta Biserică le dăruieste membrilor ei (cum s-a mai arătat). De aici si denumirile date Tainei Sfântului Botez: «baie», «izvor sfânt», «luminare», «renastere», «nastere din nou», «sfintire», «pecetea lui Hristos», «baia vietii"-, «baia renasterii»i «baia pocăintei».
Botezul sterge si vina si pedeapsa pentru păcate, dar el nu nimiceste si urmările păcatului strămosesc, cum sunt: slăbirea vointei si inclinarea spre rău, pofta inimii, suferintele, bolile si moartea.
Săvârsitorii Tainei Sfantului Botez sunt episcopii si preotii, căci lor le-a încredintat Mântuitorul Iisus Hristos puterea de a săvârsi Sfintele Taine. Numai în caz de nevoie poate boteza si diaconul, iar în cazuri cu totul deosebite poate face acest lucru si un simplu credincios, având însă grijă să rostească cuvintele care arată că lucrarea se face în numele Sfintei Treimi. In acest căz, dacă cel botezat trăieste, trebuie chemat preotul pentru citirea rugăciunilor din rânduiala Botezului si administrarea Tainei Mirungerii si împărtăsaniei.
Dacă sunt unii crestini din afara Bisericii Ortodoxe care spun că nu trebuie să botezăm pe prunci, pentru că ei nu au păcate si, mai ales, pentru că nu pot să mărturisească credinta lor, noi rămânem la practica noastră, veche cât Biserica, de a boteza pe prunci, practică întemeiată si pe Sfânta Scriptură si pe Sfânta Traditie si pe ratiune. Aceasta, pentru că Taina Sfantului Botez este absolut necesară pentru mantuire, de la care nu pot fi exclusi nici copiii. Primitorii Tainei Sfântului Botez sunt toti cei nebotezati, de orice vârstă ar fi ei, toti fiind întinati de păcatul strămosesc (Fapte XVI, 14—15; XVI, 33; 1 Cor. I, 16, 14—15 ; XVI, 23). Necesitatea Botezului pentru toti este arătată de Mântuitorul prin cuvintele: «Adevărat zic, de nu se va naste cineva din apă si din Duh, nu va putea să intre în impărătia lui Dumnezeu» (Ioan III, 5). Chiar din timpul sfintilor apostoli se săvârsea botezul copiilor : Lidia si casa ei (Fapte XVI, 15) ; temnicerul si casa lui (Fapte XVI, 33) ; Crispus si casa lui (Fapte XVIII, 8) ; Stefanas si casa lui (1 Cor.I, 76).
Sfânta Taină a Botezului este săvârsită de preoti, care au primit harul sfintitor al preotiei. Este socotită sărbătoare mare pentru orice familie de crestin ziua în care copiii nou-născuti primesc Taina Sfântului Botez si intră prin ea în rândul credinciosilor crestini. Potrivit rânduielilor sale, Biserica noastră botează pe prunci, curând dupa nasterea lor. Asa a făcut ea dela început.
Dacd botezul ne curăteste în primul rând de păcatul strămosesc, oare trebuie să uităm că si copiii se nasc cu acest păcat ? Stim ce spune psalmisitul: «Intru fărădelegi m-am zămislit si în păcate m-a născut maica mea» (Ps. L, 6). Stim ce spune si sfântul apostol Pavel : «De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume si prin păcat moartea, asa moartea a trecut la toti oamenii, prin acela în care toti au păcătuit» (Rom. V, 12). Acest lucru cunoscându-l, că toti ne nastem cu păcatul strămosesc, avem noi siguranta că un prunc va trăi până la vârsta când poate să cunoască si să mărturisească credinta în Hristos, pentru ca atunci să-l botezăm ? Putem noi să riscăm ca el să moară nebotezat, sub osânda păcatului strămosesc ?
Iar dacă ne referim la vremurile străvechi, la Traditia Bisericii, vedem că de atunci, din secolele I—II si III se practica botezul copiilor. Sfintii părinti arată în scrierile lor că Biserica a primit de la apostoli obisnuinta de a administra botezul si pruncilor.
In ceea ce priveste faptul că pruncii nu pot să-si mărturisească credinta crestină, Biserica are ca garant pe nasii care-i primesc la botez, care mărturisesc pentru acestia credinta crestină rostind Crezul si care îsi iau indatorirea ca finii lor să fie crescuti de ei în credinta Bisericii.
De altfel, noi cunoastem tot din Sfintele Scripturi atâtea cazuri când pentru credinta cuiva Dumnezeu S-a îndurat de cel pentru care acesta se ruga. Sa ne amintim că Mântuitorul a vindecat pe sluga sutasului din Capernaum pentru credinta stăpânului său ; a vindecat pe fiica femeii canaanence pentru credinta mamei sale, si a înviat pe fiica lui Iair pentru credinta tatălui său, si pe fiul văduvei din Nain pentru credinta mamei sale. Si atunci să nu credem noi că botezul poate fi săvârsit pruncilor pe temeiul credintei nasilor lor?
Ca să facă mărturisirea de credintă, nasului i se cere să fie buin credincios, să fie mai în vârstă ; de asemenea, sa fie de acelas sex cu pruncul care se botează. Părintii pruncului nu pot fi nasi. Este bine ca pentru fiecare nou botezat să fie numai un nas.
Nasul are îndatorirea sa îngrijească de viata sufletească a finului său, învătându-l, la vremea cuvenită, adevărurile dreptei noastre credinte spre a face din el un bun credincios, mădular sănătos al Sfintei Biserici. Dar si finul este dator cu ascultare si cu respect fată de nas, în aceeasi măsură cum îi ascultă pe părintii săi trupesti.
Există un Botez al muceniciei sau al sangelui (Matei X, 32 ; XVI, 25), cunoscut în cele dintâi veacuri crestine, întelegând prin el moartea martirică, în persecutii, pentru Mântuitorul Iisus Hristos. Sfintii părinti îl socotesc asemenea Botezului din apă si din Duh, umeori chiar mai de pret decât acesta (sfântul Grigorie Teologul).
Mai cunoastem si Botezul dorintei care constă în dorinta arzătoare a cuiva de a ajunge membru al Sfintei Biserici, ducând o viată de pocăintă si în virtute. Dacă dintr-o pricină oarecare fără voia lui nu ajunge să primească botezul prin apă si prin Duh, el e socotit botezat cu Botezul dorintei.
Taina Sfântului Botez nu se repetă. Căci «este un Domn, o credintă, un botez» (Efes. IV, 5)... «Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor», rosteste cel ce primeste Sfânta Taină a Botezului (Art. 10 din Simbolul Credintei). Intr-adevăr, după cum cineva nu se naste trupeste decât o singură dată, tot asemenea nasterea sufletească nu poate fi decât una singură. Numai dacă a fost găsit un prunc si nu se stie sigur de a fost sau nu botezat, atunci acesta este botezat conditionat, dacă n-a fost botezat. Deci nici aici nu se săvârseste un al doilea botez.
LECTURĂ DIN SFINTII PĂRINTI
«Cati în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati îmbrăcat» (Gal. III, 27).
— «Scufundându-te în apă, unde-ti pierzi urma, înseamnă că ai ajuns să te lipsesti de viata din aer. Iar a te lipsi de viată, e tot una cu a muri. Când, peste câteva clipe, te-ai ridicat la fata apei, ajungând iar la lumină, inseamnă că te doresti fierbinte după altă viata, iar după ce ai dobândit-o trăiesti numai din ea. Din această pricină si cerem în slujba Botezului ajutorul Făcătorului a toate, iar o nastere din nou e cu mult mai însemnată decât cea dintâi. Acum si chipul lui Dumnezeu se întipăreste mai bine în sufletul celui botezat decât odinioară, iar statura lui e făcută acuma si mai întocmai după modelul dumnezeiesc, căci de-acuma chiar modelul ni se arată cu trăsături mai lămurite» (Nicolae Cabasila, Viata in Hristos).

2) TAINA SFÂNTULUI MIR
Asa cum pruncul nou-născut are nevoie de hrană pentru a creste si a se întări în cele trupesti, cel născut prin Taina Sfântului Botez are trebuintă de crestere si întărire duhovnicească în viata cea nouă, viata în Hristos Domnul. Iar această intărire, care vine de la Sfântul Duh, i se dă celui botezat prin a doua Taină a Sfintei Biserici, prin Sfântul Mir (Mirungerea).
Taina Sfântului Mir (Mirungerea) este instituită de Domnul nostru Iisus Hristos care făgăduieste sfintilor apostoli că le va trimite Duhul Sfânt: «Si iată, Eu trimit peste voi făgăduinta Tatălui Meu ; voi însă, sedeti în cetate până ce vă veti imbrăca cu putere de sus» (Luca XXIV, 49 ; vezi si Ioan XIV, 16—17, 26; XV, 13—15; Matei X, 20). In chip mai lămurit, pentru întelegerea noastră, mai vădit si mai strălucit avea să se arate instituirea acestei Sfinte Taine în ziua Cincizecimii, in ziua Pogorârii Sfântului Duh cu toate darurile Sale.
Sfintii apostoli au împărtăsit Taina Sfântului Mir celor botezati, cum citim în Sfânta Scriptură : «Apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dummezeu, au trimis la ei pe Petru si pe Ioan, care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duh Sfânt, căci nu se pogorâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezati în numele Domnului Iisus. Atunci îsi puneau mâinile peste ei, si ei luau Duh Sfant» (Fapte VIII, 14—17).
Aflăm asadar că, incă de la inceput, Taina Sfântului Mir era, ca si în vremea noastră, nedespărtită de Taina Sfântului Botez. De asemenea, că ea se împărtăsea prin punerea mâinilor numai de către sfintii apostoli asupra celor botezati. Astfel, si în Efes, sfântul apostol Pavel a impărtăsit Sfânta Taină a Mirului unora pe care i-a botezat cu botezul lui Iisus — Botezul crestin — si care nu avuseseră până atunci decât botezul lui Ioan (Fapte XIX, 1—6).
Sfintii apostoli împărtăseau Duhul Sfânt celor botezati atât prin punerea mâinilor (Fapte VIII, 14—16 ; Evrei VI, 2 ; Fapte XIX, 1—6), cât si prin ungerea sau pecetluirea cu Sfântul Mir a celor botezati: «Iar Cel ce ne întăreste pe noi împreună cu voi în Hristos si ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a si pecetluit si ne-a dat arvuna Duhului în inimile noastre» (2 Cor. I, 21—22 ; Efes. IV, 30) ; «Iar voi ungere aveti de la Cel Sfânt si stiti toate... ungerea pe care ati luat-o de la El rămâne întru voi si nu aveti trebuintă ca să vă învete cineva» (1 IoanII,-20, 27).
Cu trecerea vremii, numărul credinciosilor a sporit, iar sfintii apostoli nu au mai putut ajunge peste tot, ca să-si pună mâinile asupra tuturor. De aceea s-a îndătinat săvârsirea Tainei Sfântului Mir prin ungere de către urmasii lor, adică de către episcopii si preotii Bisericii, cum se face si azi.
Despre toate acestea ne încredintează si Sfânta Traditie prin mărturii din secolele II, III si IV: «După ce am iesit din baia Botezului, ne ungem cu ungere sfântă, după ritualul vechi, precum si la preotie se ungeau cu untdelemm din corn. Ungerea ni se face matenal, dar ea poartă roade duhovnicesti, după cum si la Botez, afundarea este un act material, dar roadele sunt duhovnicesti, că suntem curătiti de păcate... Apoi vine punerea mâinilor, cu care unindu-se binecuvântarea, se cheamă si se coboară Sfântul Duh» (Tertulian). «Vouă, după ce ati iesit din cristelnita sfintei ape, vi s-a dat ungerea, preinchipuirea aceleia cu care a fost uns Hristos ; iar aceasta este Sfântul Duh» (Sfântul Chiril al Ierusalimului).
Partea văzută a Sfintei Taine a Mirungerii o constituie ungerea în formă de cruce cu Sfântul Mir a părtilor mai însemnate ale trupului si a organelor simturilor, cu rostirea, de fiecare dată, a cuvintelor: «Pecetea darului Duhului Sfânt. Amin».
Sfântul Mir se prepară din untdelemn, vin si 38 diferite aromate si se sfinteste de către un sobor de episcopi, în Joia Patimilor. Amestecul acestor aromate simbolizează bogătia si felurimea darurilor Sfântului Duh de care se împărtăsesc primitorii acestei Taine.
Săvârsitorul Tainei Mârungerii este episcopul sau preotul. Sfânta Taină a Mirungerii împărtăseste primitorilor harul Sfântului Duh, care luminează mintea pentru întelegerea si mărturisirea adevărului crestin ; ea întăreste voia pentru propăsirea în toate cele bune, dând astfel celor botezati tăria de a fi adevărati crestini sau locasuri vrednice ale Sfântului Duh. Darurile acestea sunt vii si lucrătoare în sufletul crestinului care rămâne în Biserică si participă la viata Bisericii.
Sfânta Taină a Mirungerii nu se repetă. Chiar dacă se obisnuieste ca cei care s-au lepădat de credinta crestină ori au părăsit Sfânta Biserică si vor să se întoarcă din nou la ea, să fie iarăsi unsi, aceasta nu înseamnă o repetare a Sfintei Taine, ci numai reintărirea lor în dreapta credintă.
RUGĂCIUNE
«Cel ce ai dăruit robului Tău izbăvire de păcate prin Sfântul Botez si i-ai dat lui înnoirea vietii, însuti, Stăpâne Doamne, binevoieste să strălucească pururea lumina fetii Tale în inima lui ; apără pavăza credintei lui nebântuită de vrăjmasi, păzeste într-insul nespurcată si neintinată haina nestricăciunii cu care s-a îmbrăcat, păstrând într-insul, cu harul Tău, nestricată pecetea cea duhovnicească ; si fii milostiv acestuia si nouă, după multimea îndurărilor Tale. Că s-a binecuvântat si s-a preaslăvit preacinstitul si de mare cuviintă numele Tău, al Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin».

3) TAINA SFINTEI IMPĂRTĂSANII
Născut la viata cea nouă, viata în Iisus Hristos, întărit in ea prin pecetea darului Sfântului Duh, de acum fiu al Sfintei Biserici, credinciosul se poate învrednici si de primirea celorlalte Sfinte Taine. Asa i se dă lui Taina Sfintei împărtăsanii sau Cuminecături, prin care, sub chipul pâinii si al vinului primeste însusi Trupul si Sângele Mântuitorului Iisus Hristos spre iertarea păcatelor si spre viata de veci.
Această Sfântă Taină se mai numeste si Sfânta Euharistie ceea ce înseamnă multmnire, pentru că atunci când a asezat-o, la Cina cea de Taină, Mântuitorul Hristos a multumit Părintelui ceresc înainte de a frânge pâinea si a o da sfintilor apostoli. Dar ea este si o jertfă de multumire către Dumnezeu adusa de Sfanta Biserică, de credinciosii ei, prin episcop sau preot.
Sfânta Impărtăsanie ii uneste pe credinciosi cu Mantuitorul Iisus Hristos, dar îi uneste si între ei prin aceeasi credintă si prin dragoste crestinească ; ei sunt una si aceeasi obste crestinească în fata aceluiasi sfânt altar, împărtăsindu-se de toate darurile dumnezeiesti din unul si aceiasi potir.
Sfânta împărtăsanie nu este numai o Taină, ci si o jertfă reală, nesângeroasă, adusă lui Dumnezeu, Jertfa trupului si a sângelui lui Iisus Hristos. Acelasi Hristos S-a jertfit pe cruce si Se jertfeste în Sfânta Euharistie. Deosebirea este că jertfa de pe cruce este sângeroasă, pe cand cea din Sfânta Euharistie este nesângeroasă, însă strâns unită cu cea de pe cruce pe care o actualizează până la sfârsitul veacurilor
Sfânta Impărtăsanie este cea mai mare Taină, fiindcă prin ea noi nu primim numai harul dumnezeiesc, ci pe însusi izvorul harului, pe Iisus Hristos, împărtăsindu-ne cu Trupul si Sângele Său.
Mântuitorul Hristos a instituit Taina Sfintei Euharistii sau împărtăsanii în Joia înaintea mintuitoarelor Sale Patimi, la Cina cea de Taină. Atunci, luând pâinea si binecuvântând-o, a frant-o si, dând-o ucenicilor Săi, a zis: «Luati, mâncati, acesta este Trupul Meu. Si luând paharul si multumind, le-a dat, zicand : Beti dintru acesta toti, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru multi se varsă spre iertarea păcatelor» (Matei XXVI, 26—28). După aceea le-a poruncit : «Aceasta să faceti întru pomenirea Mea» (Luca XXII, 19).
Sfânta Taină a împărtăsaniei se savarseste numai de episcop si preot, în virtutea puterii date lor de Mântuitorul Hristos, prin sfintii apostoli (Luca XXII, 19) si numai în cadrul Sfintei Liturghii; ea este miezul si centrul Sfintei si Dumnezeiestii Liturghii. Darurile ce se aduc spre prefacere în Trupul si Sângele Domnului sunt painea din grâu curat si dospită si vinul, tot curat, din struguri.
Prefacerea pâinii si vinului în Trupul si Sângele Domnului, în vremea Sfintei Liturghii, are loc atunci când preotul sau episcopul, ridicând mâinile, fruntea si inima către cer se roagă fierbinte :
"Incă aducem Tie această slujbă duhovnicească si fără de sânge, si Te chemăm, Te rugăm si cu umilintă la Tine cădem : Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi si peste aceste Daruri ce sunt puse înainte si fă, adică, pâinea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tău, iar ceea ce este in potirul acesta, Cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt".
In acest timp, la strană se cântă «Pe Tine Te lăudăm», iar credinciosii îngenunchează, căci acum se săvârseste prefacerea, iar nu atunci când se rostesc cuvintele de instituire a Sfintei Taine : «Luati mâncati... Beti dintru acesta toti...». Cum se petrece acest lucru, mintea noastră nu poate pricepe; se face în chip tainic, mai presus de întelegerea noastră.
In încercările lor de a deslusi măcar în parte această lucrare întru totul tainică, până si cei mai mari si mai alesi cugetători crestini nu au găsit cuvinte potrivite.
Dar trebuie să luăm aminte, înainte si mai presus de toate, că ceea ce se săvârseste la Sfânta Liturghie nu este doar o asemănare cu ceea ce s-a făcut la Cina cea de Taină, ci Insusi Mântuitorul Iisus Hristos este prezent aici sub chipul pâinii si al vinului. El, Hristos Domnul, ne-a grăit limpede despre aceasta incă înaintea Sfintelor Sale Patimi, zicând : «Cel ce mănâncă Trupul Meu si bea Sângele Meu are viată vesnică, si Eu îl voi invia în ziua cea de apoi» (Ioan VI, 54). Căci «adevărat, adevăiat zic vouă, dacă nu veti manca Trupul Fiului Omului si nu veti bea Sângele Lui, nu veti avea viată în voi» (Ioan VI, 53).
La primirea Sfintei Cuminecături sunt chemati toti fiii Sfintei Bisenci; ei se pot împărtăsi cu Trupul si Sângele Domnului, dacă mai întâi si-au mărturisit pacatele si au fost dezlegati de preotul duhovnic. După primirea Sfintei Cuminecături se cuvine să nu mai sărute icoana, sau mâna episcopului sau preotului, să-si păzească limba de orice vorbă desartă, de blestem, de clevetiri, cinstind astfel Dumnezeiescul Trup si Sânge pe care l-au primit.
Mari, multe si minunate sunt roadele Sfintei Cuminecături pentru viata duhovnicească a credinciosului crestin. Căci cel ce se împărtăseste cu Trupul si Sângele Domnului se uneste tainic cu Domnul si, prin aceasta, îsi umple sufletul cu har si cu toate bunurile duhovnicesti pe care le aduce o asemenea unire. Cel ce mănâncă Trupul Meu si bea Sângele Meu rămâne intru Mine si Eu întru El» (Ioan VI, 56), ne grăieste Mântuitorul. El îsi sporeste viata duhovnicească : «Cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine» (Ioan VI, 57), adaugă Hristos Iisus. Si ce-i poate fi mai de folos credinciosului crestin, decât trăirea lui cu Hristos si în Hristos.
Sfântul Ignatie Teoforul spune că Sfânta Cuminecătură «este leacul nemuririi, dându-ni-se «spre iertarea păcatelor si spre viata de veci». Ea păstrează si strânsa legătură cu întregul Trup al Sfintei Biserici, în care Mântuitorul Iisus Hristos se află prezent fără întrerupere.
Dat fiind roadele Sfintei Cuminecături, Sfânta Biserică porunceste fiilor ei să se pregătească si să se împărtăsească cât mai des cu Trupul si Sângele lui Hristos. îndeosebi, în cele patru posturi mari de peste an, în preajma unei călătorii mai îndelungate, la caz de suferintă si boală, ca si înainte ca mirii să se învrednicească de Sfânta Cununie. Eiectele binefăcătoare ale Sfintei împărtăsanii apar numai în sufletele celor care au primit-o cu vrednicie. Celor nepregătiti si nevrednici le aduce osândă de la Dumnezeu (1 Cor. XI, 27—29).
RUGĂCIUNI

a) înainte de primirea Sfintei Impărtăsanii
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, slăbeste, lasă, milostiveste-Te si-mi iartă mie păcătosului, netrebnicului si nevrednicului robului Tău căderile în păcat, smintelile si greselile mele, toate câte am păcătuit fată de Tine, din tineretile mele până în ziua si ceasul de acum, fie cu stiintă, fie din nestiintă, cu cuvântul sau fapta, sau cu gândul, sau cu cugetul, cu deprinderile si cu toate simturile mele. Si pentru rugăciunile aceleia ce fără de prihană Te-a născut pe Tine, ale preacuratei si pururea Fecioarei Maria, Maicii Tale, singura nădejde neinfruntată si ocrotitoarea si izbăvitoarea mea, invredniceste-mă fără de osândă să mă împărtăsesc cu preacuratele, nemuritoarele, de viată făcătoarele si înfricosătoarele Tale Taine, spre iertarea păcatelor si spre viata de veci, spre sfintire, spre luminare, spre tărie, spre vindecare si spre sănătatea sufletului si a trupului si spre stergerea si pierderea cu totul a cugetelor, a gândurilor si a deprinderilor mele celor rele si a nălucirilor de noapte ale duhurilor celor viclene si întunecate. Că a Ta este împărătia si puterea, slava, cinstea si închinăciunea, împreună cu Tatăl ,si cu Duhul Sfânt acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.
b) După primirea Sfintei Impărtăsanii

Multumesc Tie, Doamne Dumnezeul nostru, că nu m-ai lepădat pe mine păcătosul, ci partas a fi Sfintelor Tale Taine m-ai învrednicit. Ci, Stăpâne, iubitorule de oameni, Care pentru noi ai murit si ai înviat si ai dăruit nouă aceste infricosătoare si de viată făcătoare Taine, spre binefacerea si sfintirea sufletelor si a trupurilor noastre, dă să-mi fie si mie acestea spre tămăduirea sufletului si a trupului, spre izgonirea a tot potrivnicul, spre luminarea ochilor immii mele, spre întărirea sufletestilor mele puteri, spre credintă neinfruntată, spre dragoste nefătarnică, spre desăvârsirea întelepciunii, spre paza poruncilor Tale, spre adăugirea dumnezeiescului Tău har si spre dobândirea împărătiei Tale. Ca întru Sfintenia Ta cu acestea fiind păzit, să pomenesc harul Tău pururea si să nu mai viez mie, ci Tie, Stăpânului si Binefăcătorului nostru. Si asa, iesind dintru această viata întru nădejdea vietii celei vesnice, să ajung la odihna cea de-a pururea, unde este glasul cel neâncetat al lăudătorilor si bucuria cea fără de sfârsiit a celor ce văd frumusetea cea nespusă a fetei Tale. Că Tu esti dorirea cea adevărată si veselia cea nespusă a celor ce Te iubesc, Hristoase, Dumnezeul nostru, si pe Tine Te laudă toată făptura în veci. Amin.
*
Trupul Tău cel Sfânt, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, să-mi fie spre viata de veci si Sângele Tău cel scump spre iertarea păcatelor. Si să-mi fie mie împărtăsania aceasta spre bucurie, spre sănătate si veselie. Iar la înfricosătoarea si a doua venire a Ta, învredniceste-mă pe mine păcătosul ca să stau de-a dreapta măririi Tale, pentru rugăciunile preacuratei Maicii Tale si ale tuturor sfintilor Tăi. Amin.

4) TAINA SPOVEDANIEI
Este Taina în care Dumnezeu iartă, prin duhovnic, păcatele crestinilor care se căiesc sincer si le mărturisesc la scaunul spovedaniei, în fata preotului.
Ea are diferite numiri. Se numeste pocăintă, pentru că cel ce o primeste trebuie să regrete în mod sincer, păcatele săvârsite si mărturisite preotului duhovnic; mărturisire sau spovedanie, întrucât crestinul îsi mărturiseste păcatele în fata preotului; al doilea Botez, pentru că prin ea se spală păcatele întocmai ca prin Taina Botezului; iertare, dezlegare, pentru că prin ea se dezleagă păcătosul de legătura păcatelor; împăcare, pentru că ne împacă cu Dumnezeu.
Mântuitorul Hristos a îngăduit această Taină sfintilor Săi apostoli când le-a spus : "Oricâte veti lega pe pământ, vor fi legate si in cer si oricâte veti dezlega pe pământ, vor fi dezlegate si in cer" (Matei XVIII, 18; XVI, 19). El a instituit-o apoi după Sfânta Sa inviere din morti, când arătându-Se apostolilor le-a zis : «Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl vă trimit si Eu pe voi. Si zicând aceasta, a suflat asupra lor si le-a zis : Luati Duh Sfânt; cărora veti ierta păcatele, le vor fi iertate si cărora le veti tine, vor fi tinute» (Ioan XX, 21—23). Puterea de a lega si dezlega păcatele o are numai Mântuitorul Hristos, cum ne-a arătat (Luca V, 20 si 24), dar El a dat această putere si apostolilor (Ioan XX, 21-23) si prin acestia, episcopilor si preotilor.
Recunoasterea păcatelor se face prin mărturisirea sau spovedirea lor, prin viu grai, în fata preotului-duhovnic. Păcatul apasă constiinta noastră ca o piatră si o răneste dureros. Dar prin mărturisire, sufletul se usurează, inima dobândeste liniste, constiinta câstigă împăcare si rana se vindecă. După cum bucuriile cer să fie mărturisite si prin aceasta îsi sporesc frumusetea, asemenea si durerile se cer mărturisite si astfel sufletul se usurează.
Păcatul, oricum ar fi el, mare sau mic, trebuie să fie mărtunsit în fata preotului duhovnic, cu adâncă părere de rău, cu hotărârea de a nu mai gresi, cu credinta puternică în Hristos si cu nădejdea în îndurarea Lui. Aceasta, pentru a ne păstra mereu curată haina sufletului nostru, pentru a nu ne despărti de Dumnezeu. Sfântul apostol Iacob ne îndeamnă, zicând : «Mărturisiti-vă unul (credinciosul) altuia (preotului) păcatele si vă rugati unul pentru altul, ca să vă vindecati, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului" (Iacob V, 16). Asadar, când ne simtim apăsati de păcate, când suntem bolnavi sufleteste, să alergăm la preotii Sfintei Biserici si lor să ne mărturisim, ca prin rugăciunea si dezlegarea lor să dobândim iertarea păcatelor (Iacob V, 14—15). Si în alt loc ni se grăieste despre îndatorirea crestină de a ne mărturisi păcatele: «Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi însine si adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele, El — Iisus Hristos — este credincios si drept, ca să ne ierte păcatele si să ne curătească pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit, îl facem mincinos, si cuvântul Lui nu este Intru noi» (1 Ioan I, 8—10).
Lucru deosebit de însemnat nu este însă numai mărturisirea păcatelor, ci căinta, adică părerea de rău si durerea sufletească pe care o simte crestinul pentru păcatele săvârsite în felurite chipuri. Căci fără de căintă, Sfânta Mărturisire sau Pocăinta nu ne aduce roadele dorite ; nu ne aduce iertarea si împăcarea cu Dumnezeu. Iar căinta trebuie să fie sinceră, deplină (pentru toate păcatele) si să izvorască din credinta, nădejdea si iubirea lui Dumnezeu.
Aceeasi însemnătate o are si hotărirea de îndreptare, curajul prin care punem hotar între viata trecută si cea viitoare; o hotărâre sfântă, că vom duce de acum înainte o viată nouă, viată în Hristos, făcând fapte vrednice de pocăintă (Matei III, 7).
Mărturisirea sau însirarea păcatelor fără căintă adevărată si fără hotărâre de îndreptare, nu aduce iertarea păcatelor (Luca XIII, 5).
Cerintele unei bune mărturisiri a păcatelor trebuie împlinite printr-o pregătire din bună vreme, cu deosebire prin post si rugăciune. Căci postul smereste trupul, iar rugăciunea deschide sufletul credinciosului în fata lui Dumnezeu. De asemenea, să cercetăm în cei măsură ne-am împlinit datoriile către Dumnezeu, către Sfânta Biserică, apoi către aproapele, către familie, către noi însine, către Patrie, si asa să păsim către Sfânta Taină a Spovedaniei.
Stiut este că Sfânta Mărturisire se administrează celor ce se pregătesc a primi Sfânta Cuminecătură. De aceea si grăieste sfântul apostol Pavel: «Să se cerceteze (însă) omul pe sine si asa să mănânce din pâine si să bea din pahar» (1 Cor. XI, 28), adică să ia Sfântul Trup si Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos numai după vrednică mărturisire.
După ascultarea celor mărturisite de crestin, dacă din ele se vădeste căintă si hotărâre de îndreptare, preotul-duhovnic îl dezleagă pe acesta prin cuvintele : "Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul si cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule, si să-ti lase toate păcatele. Si eu, nevrednicul preot si duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert si te dezleg de toate păcatele, în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh. Amin".
Potrivit cu greutatea păcatelor mărturisite si după cea mai bună socotintă a preotului-duhovnic, celui ce s-a spovedit i se dă, înainte de dezlegare, un canon de pocăinta, ca de pildă : rugăciuni, metanii, participarea la sfintele slujbe si îndeosebi la Sfânta Liturghie din duminici si sărbători, fapte de milostenie, înfrânări de la anumite mâncăruri sau fapte. Toate acestea nu urmăresc pedepsirea celui ce s-a mărturisit, ci îndreptarea lui; ele sunt asemenea unor leacuri spre însănătosire duhovnicească, spre întărire în virtute si îndepărtare de păcat.
Roadele Sfintei Mărturisiri sunt de nepretuit. Căci ea ne dezbracă de haina întinată a păcatelor si ne îmbracă în haina cea nouă a virtutilor crestine, în haina luminoasă a harului dumnezeiesc ; din starea de păcat si de osândă, ea ne trece în starea de har mântuitor. Ea ne deschide calea spre desăvârsire, ne sporeste evlavia, rodeste curătia sufletului, pacea cugetului, îndreptarea vietii spre câstigarea fericirii vremelnice si vesnice.
Soroacele Sfintei Mărturisiri nu sunt fixe. Dar e bun si folositor lucru, pentru viata noastră duhovnicească, să ne spovedim cât mai des, dar mai ales cu prilejurile arătate în legătură cu Sfânta Cuminecătură.
RUGACIUNI
a) înainte de spovedanie
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce pentru păcatele mele ai primit ocară pe cruce si chemi pe cei păcătosi la Tine, zicând : "Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară", primeste-mă si pe mine, nevrednicul. Iartă-mi toate păcatele mele si-mi dă harul Tău si binecuvântarea Ta, pentru mila Ta cea mare si nemăsurată ; cu rugăciunile preacuratei Maicii Tale si ale tuturor sfintilor Tăi. Amin.
b) După spovedanie
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, izvorul întelepciunii si al darului, deschide buzele mele ale păcătosului si mă învată cum se cuvine si pentru ce se cade să mă rog. Că Tu esti Cel ce stii multimea cea mare a păcatelor mele. Iată, cu frică stau înaintea Ta ; îndreaptă viata mea, Cel ce îndrepti toată zidirea cu cuvântul si cu puterea cea nespusă a întelepciunii, Cel ce esti liman celor înviforati, si-mi arată calea pe care voi merge. Dă cugetelor mele duhul întelepciunii Tale, iar nepriceperii mele duhul întelegerii. Cu duhul temerii de Tine pătrunde faptele mele si duh drept înnoieste întru cele dinlăuntru ale mele. Cu duh stăpniitor întăreste alunecarea gândurilor mele ; ca în toate zilele fiind îndreptat spre cele de folos cu Duhul Tău cel bun să mă învrednicesti a împlini poruncile Tale si pururea să-mi aduc aminte de mărită venirea Ta, care va cerceta toate faptele noastre.
Că milostiv si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie slavă înăltăm, Tatălui si Fiului si Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.

5) HIROTONIA (PREOTIA).
Hirotonia (Preotia) este a cincea sfântă Taină a Bisericii, în care, prin punerea mâinilor si rugăciunea arhiereului, se împărtăseste unor bărbati, ce s-au pregătit pentru aceasta, harul dumnezeiesc, care dă puterea de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, de a săvârsi Sfintele Taine si slujbele bisericesti, si de a conduce pe cei credinciosi la mântuire.
Sfânta Taină a Preotiei se împărtăseste asadar unor bărbati anume pregătiti pentru a o primi cu vrednicie. Insusi Mântuitorul Iisus Hristos i-a ales pe sfintii apostoli si i-a învătat, prin toate câte a făcut între oameni, cele ale împărătiei lui Dunmezeu. După aceea i-a învrednicit de deosebita cinste de a propovădui Sfânta Evanghelie si de a săvârsi fapte minunate. Adresându-se lor, a asezat si Taina Preotiei prin cuvintele : «Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit si Eu pe voi. Si zicând acestea, a suflat asupra lor si le-a zis : Luati Duh Sfânt; cărora veti ierta păcatele, le vor fi iertate si cărora le veti tine, vor fi tinute» (Ioan XX, 21—23).
Sfintii apostoli, cum aflăm din Sfânta Scriptură, au săvârsit Sfânta Taină a Preotiei prin punerea mâinilor, adică: «hirotonându-le preoti în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredintat pe ei Domnului în Care crezuseră» (Fapte XIV, 23), dar având grijă «să nu pună prea degrabă mâinile peste nimem» (1 Tim. V, 22), să fie cu multă grijă, pentru că Preotia este lucrarea Duhului Sfânt (Fapte XX, 28).
In trei directii se exercită puterea si slujirea preotească si anume: Puterea învătătorească, adică de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, Mântuitorul Hristos a dat-o sfintilor apostoli si, prin ei, episcopilor si preotilor, odată cu cea sfintitoare, prin cuvintele : «Mergând, învătati toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, învătându-i să păzească toate câte v-am poruncit voua» (Matei XXVIII, 19—20). Puterea sfintitoare a fost dată si în chip deosebit la Cina cea de Taină prin cuvintele : «Aceasta — adică Sfânta Euharistie — să o faceti spre pomenirea Mea» (Luca XXII, 19 ; 1 Cor. XI, 25). Despre puterea sfintitoare a preotiei vorbeste si sfântul apostol Pavel: «Asa să ne socotească pe noi fiecare om : ca slujitori ai lui Hristos si ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu» (1 Cor. IV, 1). Puterea de conducere duhovnicească le-a fost dată prin cuvintele : «Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, si cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine ; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine» (Luca X, 16).
Sfintii apostoli au împărtăsit harul Preotiei prin punerea mâinilor ierarhiei bisericesti, (adică episcopilor, preotilor si diaconilor), având credinta luminată de Duhul Sfânt că harul hirotoniei, în una din cele trei trepte, nu-si are izvorul în cel ce pune mâinile, ci în Dumnezeu, cum ne arată si sfântul Ioan Gură de Aur : «Se pune mâna peste om, dar toate le face Dumnezeu si mâna Lui se atinge de capul celui ce se hirotoneste, dacă hirotonia se face cum se cuvine» (sfântul Ioan Gură de Aur).
Asadar, Preotia este de la Dumnezeu, cum îi scrie si sfântul apostol Pavel ucenicului său Timotei : «Nu fi nepăsător fată de harul care este întru tine, care ti s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor preotimii» (1 Tim. IV, 14). «Te îndemn să tii aprins harul lui Dumnezeu, cel ce este în tine, prin punerea mâinilor mele» (2 Tim. I, 6).
Taina Sfintei Preotii o poate săvârsi numai episcopul si de partea ei văzută tine rugăciunea rostită de el:
"Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă si pe cele cu lipsă le împlineste, hirotoneste pe (N) întru diacon (pe diacon întru preot, pe preot întru episcop...") si punerea mâinilor episcopului slujitor pe capul celui ce se hirotoneste.
Taina Hirotoniei are trei trepte — toate adeverite de Sfânta Scriptură si de Sfânta Traditie si bine cunoscute încă din vremea sfintilor apostoli — si anume : diaconia, preotia si arhieria.
In Faptele sfintilor apostoli în se arată cum a luat fiintă treapta diaconească, pe urma alegerii si hirotoniei celor sapte diaconi în Biserica din Ierusalim. «Pe acestia i-au pus înaintea apostolilor, si rugându-se si-au pus mâinile peste ei» (Fapte VI, 6).
Sfintii apostoli au hirotonit preoti în mai multe cetăti (Fapte XIV, 23) ; de asemenea, sfântul apostol Pavel a asezat si episcopi, pe care, prin viu grai si prin scrisori, îi sfătuieste să îndrepteze cele ce mai lipsesc si să aseze preoti prin cetăti (Tit I,5).
Si sfintii părinti dau mărturie neîntreruptă si netăgăduită despre cele trei trepte ale Sfintei Preotii, unul din ei scriind: «Supuneti-vă toti episcopului precum Iisus Hristos Tatălui, si preotilor ca apostolilor, cinstiti pe diaconi ca pe legea lui Dumnezeu.
Fără episcop nimeni să nu facă ceva din cele ce apartin Bisericii» (sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către smirneni, VIII, 1—2).
Spre Sfânta Preotie poate păsi numai cel ce este găsit vrednic de primirea ei, după cercetarea lui de către duhovnic prin Taina Sfintei Spovedanii. Dar harul odată împărtăsit prin hirotonire nu se pierde niciodată. Cel hirotonit poate fi doar oprit — pentru pricini de abateri de la buna purtare preotească — de la săvârsirea celor sfinte.
Potrivit treptei în care se află, primitorii Sfintei Preotii au puterea să săvârsească cele sfinte legate strâns de treapta preotiei lor. Astfel, episcopul are puterea să săvârsească toate Sfintele Taine si toate slujbele bisericesti, îndeosebi de a hirotoni întru diacon, preot si, împreună cu încă doi arhierei, întru anhiereu si de a sfinti într-un sobor de arhierei, Sfântul Mir. Treapta arhierească, venind de-a dreptul de la apostoli, prin succesiune apostolică sau episcopală, detine plinătatea celor trei puteri : de a învăta, de a săvârsi cele sfinte si de a conduce Biserica.
Preotul primeste de la arhiereu, prin hirotonie, darul celor trei puteri: învătătorească, sfintitoare si de conducere, însă fără dreptul de a hirotoni si de a sfinti Sfântul Mir si Antimisul.
Diaconul este ajutător al preotului si al episcopului, în întreita lor activitate, spre mântuirea credinciosilor, neputând săvârsi nici o Taină si nici o Ierurgie. Pe baza Revelatiei dumnezeiesti, cuprinsă în Sfânta Scriptură si Sfânta Traditie, Sfânta Biserică ne învată că Taina hirotoniei a fost instituită de Mântuitorul Hristos si că sfintii apostoli au împărtăsit harul Hirotoniei numai episcopului, preotului si diaconului. Acestea sunt cele trei trepte ierarhice avându-si baza în vointa Mântuitorului.
LECTURĂ DIN SFINTII PĂRINTI
«Preotia se săvârseste pe pământ, dar are rânduiala cetelor ceresti. Si pe foarte bună dreptate, căci slujba aceasta n-a rânduit-o un om sau înger sau un arhanghel sau altă putere creată de Dumnezeu, ci însusi Mângâietorul. Sfântul Duh a rânduit ca preotii, încă pe când sunt în trup să aducă lui Dumnezeu aceeasi slujbă pe care o aduc îngerii în ceruri. Pentru aceasta preotul trebuie să fie atât de curat ca si cum ar sta chiar în cer printre puterile cele îngeresti...
Preotii sunt aceia cărora li s-a încredintat zămislirea noastră cea duhovnicească ; ei sunt aceia cărora li s-a dat să ne nască prin Botez. Prin preoti ne îmbrăcăm în Hristos (Gal. III, 27) ; prin preoti suntem îngropati împreună cu Fiul lui Dumnezeu (Rom. VI, 4 ; Col. II, 12) ; prin preoti ajungem mădularele fericitului cap al lui Hristos (Col. I, 18). Prin urmare este drept ca preotii să fie pentru noi... mai cinstiti si mai iubiti chiar decât părintii. Părintii ne-au născut din sânge si din vointa trupului (Ioan I, 13); preotii însă ne sunt pricinuitorii nasterii noastre din Dumnezeu, ai acelei fericite nasteri din nou, ai libertătii celei adevărate si a înfierii după har» (sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preotie}.

6) NUNTA
A sasea Taină a Bisericii este Sfânta Taină a Nuntii, prin care, după făgăduinta mirelui si a miresei dată în mod liber in fata preotului, li se împărtăseste acestora harul dumnezeiesc, care sfinteste insotirea lor după fire, prefăcând-o într-o desăvârsită si curată legătură duhovnicească, într-o unire pe viată, după chipul legăturii dintre Mântuitorul Iisus Hristos si Sfânta Sa Biserică.
Căsătoria a fost randuiă de însusi Dumnezeu încă în Vechiul Testament. Astfel, în cartea Facerii ni se arată că Ziditorul a toate a asezat căsătoria chiar de la început, prin cuvintele : «Nu e bine să fie omul singur; sa-i facem ajutor potrivit pentru. el» (Facere II, 18). El a binecuvântat însotirea bărbatului cu femeia, zicând : «Cresteti si vă înmultiti si umpleti pământul si-l stăpâniti (Facere I, 28).

Dar în Noul Testament căsătoria este înăltată si asezată de Mântuitorul Iisus Hristos în rândul Sfintelor Taine. El a cinstit-o prin aceea că a luat parte la Nunta din Cana Galileii (Ioan II, 1—11). Iar de câte ori a găsit bun prilej să grăiască despre căsătorie, El a privit-o ca Sfântă Taină, subliniând importanta ei prin cuvintele: «Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si vor fi amândoi un trup, asa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă» (Matei XIX, 5—6).
Credincios următor întru toate Mântuitorului Iisus Hristos, sfântul apostol Pavel îi îndeamnă pe soti să-si iubească sotiile, precum Hristos a iubit Biserica, iar pe sotii să fie supuse bărbatilor lor ca Domnului, «pentru că bărbatul este cap femeii, precum si Hristos este capul Bisericii" (Efes. V, 23). Si incheie prin cuvintele: Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos si în Biserică» (Efes. V, 32).
Asemenea celorlalte Sfinte Taine, si Taina Nuntii se săvârseste în biserică, mai potrivit în zi de duminică, după Sfânta Liturghie, când obstea credinciosilor se află în casa lui Dumnezeu. Potrivit poruncii a noua a Bisericii, nu se fac nunti însă în timpul posturilor si în anumite sărbători ale anului. Exceptia de la această regulă o poate încuviinta numai episcopul.
Cununia se încheie pentru intreaga viată a celor ce o primesc ; o poate desface numai moartea (Matei XIX, 6 ; 1 Cor. VII, 10). Doar necredinciosia unuia din soti fată de celălalt, o poate desface, căci ea înseamnă nimicirea iubirii curate dintre soti. Sotul nevinovat poate Incheia o nouă căsătorie, după desfacerea celei dintâi, asa cum poate face si sotul rămas văduv prin deces.
Formula Sfintei Taine a Nuntii este :
«Cuinună-se robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Duminezeu (N), în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, Amin», săvirsitorul ei fiind episcopul sau preotul care administrează harul dumnezeiesc.
Primitorii acestei Sfinite Taine sunt credinciosii crestini — bărbati si femei — care au varsta aratată în legile tării, sunt liberi să-si mărturiseiască dorinta de a întemeia o familie, care nu sunt înruditi în anumite grade si au încheiat căsătoria civilă.
Sotii uniti prin Sfânta Taină a Nuntii sunt îndatorati la păstrarea dragostei curate si a respectului unuia către altul, la cresterea fiilor lor în temerea de Dumnezeu, la cinstirea Sfintei Biserici si la iubirea Patriei în care vietuiesc si care lucrează spre binele lor si al semenilor.
RUGĂCIUNEA CELOR CE SE CĂSĂTORESC
Stăpâne, Doamne Dumnezeul nostru, Sfintitorul nuntii celei de taină si preacurate, Păzitorul nestricăciunii si Chivernisitorul cel bun al celor lumesti, Cela ce din început ai zidit pe om si l-ai pus ca pe un împărat făpturii si ai zis : Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el si, pentru aceasta, ai poruncit să lase omul pe tatăl său si pe mama sa si să se lipească de sotia sa (sotul său) si să fie amândoi un, trup, iar pe care Dumnezeu i-a unit, omul să nu-i despartă ; însuti Stăpâne, trimite darul Tău cel ceresc si peste mine nevrednicul robul Tău (nevrednica roaba Ta) si binecuvintează căsătoria pe care astăzi o leg înaintea fetei Tale. Curăteste toate păcatele mele, iartă-mi toate fărădelegile, dezleagă-mi toate greselile cele ,de voie ,si cele fără de voie ; uneste gândurile, cugetele si inimile noastre în dragoste nefătarnică si în credintă nestrămutată ; îndreptează pasii nostri pe cărările Tale, pentru ca să împlmim pururea voia Ta cea sfântă. Umple casa noastră de toate bunătătile cele de pe pământ si ne învredniceste să petrecem împreună vietuirea noastră fără de prihană, ca să sporim spre tot lucrul bun, de folos Patriei si Tie bineplacut. Păzeste-ne întru toate zilele vietii noastre, ca să plinim cu inimă curată poruncile Tale si să lăudăm si să preamărim Preacmstitul si de mare cuviintă numele Tău, al Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.

7) TAINA SFANTULUI MASLU
Este a saptea Taină a Bisericii în care, prin rugăciunile preotilor si ungerea cu untdelemn sfintit a părtilor însemnate ale trupului, credinciosii dobândesc vindecarea de bolile trupesti si sufletesti.
Această Taină a fost instituită de însusi Mântuitorul când a tnmis pe sfiintii apostoli la propovăduire, zicându-le : «Celor ce vor crede, aceste semne vor urma: în numele Meu, demoni vor izgoni, peste cei bolnavi îsi vor pune mâinile si se vor face sănătosi» (Marcu XVI, 17—18). Sfintii apostoli au practicat Taina Sfântului Maslu chiar de la prima lor propovaduire : «Si scoteau multi demoni si ungeau cu untdelemn pe multi bolnavi si-i vindecau» (Marcu VI, 13).
Urmând apostolilor, episcopii si preotii au săvârsit si ei această Sfântă Taină, cum ne arată sfântul Iacob : «Este cineva bolnav între voi ? Să cheme preotii Bisericii si ei să se roage pentru el, ungandu-l cu untdelemn, în numele Domnului. Si rugăciunea credintei va mântui pe cel bolnav si Domnul il va ridica, si de va fi făcut păcate se vor ierta lui (Iacob V 14—15).
Sfântul apostol Iacob nu face bolnavilor acest îndemn ca venind doar din partea sa ; el grăieste tocmai despre lucrarea sfântă încredintată sfintilor apostoli de către Mântuitorul Iisus Hristos, lucrare săvârsită de ei în tot locul si la tot credinciosul care avea trebuintă de harul lui Dumnezeu pentru vindecarea sa. Taina Sfantului Maslu se săvârseste, de regulă, la patul bolnavului; în restul cazurilor, în biserică.
Sfântul Maslu este deci Taina care, prin rugăciunile preotilor si prin ungerea trupului cu untdelemn sfintit, împărtaseste credinciosului harul lui Dumnezeu pentru tămăduirea bolilor trupesti si sufletesti, pentru iertarea pacatelor si pentru întărirea sufletului.
Partea văzută a Sfântului Maslu constă din rugăciunea rostită de sapte ori pentru vindecarea bolnavului de neputinta trupească si sufletească; din untdelemnul sfintit de preotii slujitori ai Tainei si ungerea cu el de sapte ori a trupului bolnavului.
Urmările Sfântului Maslu sint vindecarea de bolile trupesti si sufletesti si iertarea păcatelor pe care bolnavul ar fi uitat să le mărturisească la Sfânta Spovedanie.
Săvârsitorii Sfantului Maslu sunt preotii, pentru că Sfântul Iacob zice: «să cheme preotii Bisericii» — iar nu preotul. Rânduiala slujbei este întocmită pentru sapte preoti; însă o pot face si cinci trei sau cel putin doi preoti.
Sfântul Maslu poate fi primit nu numai o singură dată si nici numai de cel aflat în pragul mortii, ci ori de câte ori credinciosul se simte îngreuiat din pricina bolilor sau păcatelor.

RUGĂCIUNE
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, primeste smerita mea rugăciune pentru iertarea păcatelor mele si, ca un îndurat, cu dreapta Ta cea atotputernică, stiinge-mi focul ce m-a cuprins, încetează-mi boala si, cu milostivirea Ta, ridică-mă din patul durerii, întru slava numelui Tău. Că Tu esti doctorul sufletelor si al trupurilor noastre, Hristoase Dumnezeule, si Tie slavă înăltăm, Tatălui si Fiului si Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.



Doamne ajută tuturor participanților…

Învinge doar cel care se dă provocării de a studia, cerceta și înainta în lumea cunoașterii…