luni, 31 iulie 2017

Temele pentru finala concursului brain-ring ediția a IV-a, din 16 septembrie 2017

Temele pentru finala concursului brain-ring ediția a IV-a, 

din 16 septembrie 2017


Toată programa cuprinde 4 capitole:
1.  Asociația Tinerilor Ortodocși din Moldova
2.  Sfânta Scriptură sau Biblia
3.  Sinoadele ecumenice ale Bisericii
4.  Sfintele Taine

I - Asociația Tinerilor Ortodocși din Moldova

ATOM își are începutul activităților în r-nul Sîngerei, s. Vrănești din anul 2011, dar își întărește pozițiile de activitate în data de 4 iunie 2012 prin Adunarea ATOM unde am văzut:
ViziuneaDe la tineri activi spre comunități participative!

Misiunea: Trezirea conștiinței și promovarea valorilor morale ale neamului nostru, bazându-se pe noua generație și educare ei.

Până în prezent ATOM, a desfășurat proiecte cu o programă largă de activități, anume ca să poate întruni mai mulți tineri și doleanțe a lor. Încercăm să dezvoltăm lideri și tineri de echipă care să poată promova valorile autentice ale neamului nostru și să poată dezvolta principii europene la ei acasă.


Lozinca: Noi de fiecare dată o să învingem fiindcă avem: credință, curaj și entuziasm...!
Cine poate deveni membru?

Toți elevii și studenții din Republica Moldova și nu numai, care mărturisesc învățătura Bisericii Ortodoxe și doresc ca prin comportamentul, faptele și deciziile lor să se schimbe pe sine și pe cei din jur pe calea cea bună. Toți cei care doresc să se alăture ATOM o pot face venind la centrul nostru (nu este sediul încă), ori lăsându-ne adresare la contacte...

Obiectivele prioritare ale ATOM:

- Înrolarea tinerilor ca voluntari activi ai societății: De la tineri activi spre comunități participative.
- Promovarea credinței și a valorilor spiritual-culturale creștine ortodoxe, prioritar în rândul tinerilor elevi;
- Educarea lucrărilor în grup, ca o familie:

Proiectele realizate de către ATOM, denumirea și ce activitate cuprinde.

PROIECT – Un zâmbet pentru copiii, - promovează în rândul copiilor activități încadrându-i pe ei înșiși spre a aduce bucurie lor și celor din jurul lor. Cuprinde masă dulce, cadouri, etc. Include deplasare la Centrele pentru copii cu dezabilități încadrându-i activ în colaborare. 

PROIECT – Din ruine spre lumină - acest proiect de înfrumuseţare şi înverzire a teritoriului din jurul izvoarelor, fântânilor, răstignirilor.

PROIECT - HIV Conștient Protejat Permanent – Sensibilizarea opiniei publice despre pericolul Hiv-Sida, prin împărțirea pliantelor, participarea la cursuri și seminarie de înștiințare.

PROIECT – Cui dăruiesc inima mea. – Activitatea include în sine formarea unei inimi la o sărbătoare specială dedicată mamelor, profesorilor, persoanelor dragi și este desfășurată în rândul copiilor sau a celor cu dezabilități ca să promoveze dragostea față de cei care iau crescut sau îi îngrijesc.

PROIECT – Colind – Copiii, tinerii învață colinzi și prin colind la Nașterea Domnului, promovează cultura noastră Ortodoxă.

PROIECT - Antreprenoriat Social pentru Tineri din Mediul Rural la ONG - participare la proiectul dat a tinerilor și încadrarea ONG-urilor în antreprenoriat, iar banii colectați să fie ca sprijin pentru alte proiecte promovate de Asociația noastră. Noi am beneficiat de un aparat de popcorn, iar voluntarii la hramul orașului sau alte zile vindeau popcorn și am putut realiza alte proiecte.

PROIECTE – Ziua mondială a luptei contra tuberculozei - Participarea tinerilor la sensibilizarea societății prin împărțirea pliantelor spre a merge la doctor dacă tușesc mai mult de 3 săptămâni, participare la seminar pe tema dată.

PROIECTE – De la tineri activi, spre comunități participative – Promovarea voluntariatului în rândul tinerilor, de ai face activi în societate și să fie promotori ai voluntariatului în localitățile de unde sunt.

PROIECT – “Eco-Paper” Colectarea hârtiei utilizate din rândul cetățenilor.

PROIECT - Pachet social pentru bătrâni – bătrânii, familiile social vulnerabile la sărbători au primit pachet cu produse alimentare, din colectarea de fonduri prin vinderea popcornului sau a donațiilor din partea oamenilor cu suflet mare.

PROIECT –  Ajutăm copiii ca sunetul clopoțelului să sune ca bun venit pentru toți - campaniei de colectare a rechizitelor școlare pentru copiii din familii social vulnerabile.

PROIECT –  Seminare ne întâlnim cu tinerii atât la sediul asociației, dar ne ducem în vizită prin sate cu teme interesante de discuție și dezbateri care ar interesa pe tineri.

PROIECT -  Ești prietenul meu? lasă netul fii alături! – este un proiect ce ar sensibiliza pe tineri de a conștientiza că prietenul adevărat e acela care este alături și nu cel de pe rețelele de socializare, de aceea îi invităm de a invita prietenii la o întâlnire de suflet în parc unde tinerii voluntari vor pregăti activități.

PROIECT –  Sânt tânăr și doresc să mă manifest intelectual prin concursul Brain-Ring -  Activitatea 1 - După primirea materialelor teologico-didactice de pe site-ul www.atosmd.club, tinerii vor forma echipe din 6 tineri. Se alege o singură echipa care va reprezenta școala dată la concursul raional care va concura cu celelalte echipe din celelalte școli, la activitatea 2.
Activitatea 2 -  La concurs participă toate echipele dintr-un singur raion. Ele vor concura reciproc, în final ajungând doar o singură echipă care va reprezenta raionul la finala concursului. Desfășurarea pe raioane: Călărași – 3 aprilie, Ungheni – 4 aprilie, Nisporeni – 5 aprilie, Hîncești – 6 aprilie
Activitatea 3 -  Tabăra de vară. Tinerii vor fi cazați timp de 5 zile gratuit la Tabără de vară de pe lângă una din mănăstiri care va fi în proiectul dat, și vor participa la o gamă largă de activități: Sfânta Liturghie, cursuri și seminare pe teme diferite, vor fi activități în sânul naturii și în jurul focului de noapte, un mic concurs sportiv între echipe: intelectual și de teren. 20 – 25 august
Activitatea 4 -  Finalul concursului. Aici se vor întruni în runda finală echipele învingătoare, câte una din fiecare raion: Ungheni, Nisporeni, Hâncești și Călărași, dar sânt invitați toate echipele care au participat de la începutul concursului. 16 septembrie

PROIECT – 
Provocare și Discuție – pe rețelele de socializare punem o temă de discuție și venim cu dezbateri despre unele mituri sau realități care apar ca informație în rândul tinerilor ca o provocare.

PROIECT –  Biblia pe înțelesul tuturor - din discuție cu tinerii pe parcursul a mai mulți ani, s-a văzut dorința lor de a merge pe Calea Domnului, dar internetul a venit ca un zid între tânăr și Dumnezeu, de aceea dorim prin intermediul internetului să dezvoltăm acest lucru. Pe rețeaua de socializare a asociației odnoklasniki.ru o să fie zilnic postat câte un capitol din Biblie începând cu Evanghelia de la Matei și mai departe... Jos la comentarii tinerii care o sa aibă întrebări referitor la capitolul dat o să avem posibilitatea să discutăm. Toți cei cointeresați o să facem 3 lucruri: folosim timpul cu folos, citim studiind Biblia și dăm răspuns la versetele care au un înțeles nu prea pe înțelesul tuturor.

PROIECT –  De la pocăință, prin iertare, spre lumina Învierii - în prima săptămână din Postul Mare prin sloganul ,,De la pocăință, prin iertare, spre lumina Învierii”. Tinerii voluntari înarmați cu fișe de Mărturisirea de Obște a Păcatelor si lumânări au colindat câteva biserici din or. Ungheni, începând cu Catedrala Episcopală, Sf. Alexandru Nevsky, îndemnând oamenii spre o mărturisire și viață corectă atât trupește cât și duhovnicește.  Lucrurile simbolice date oamenilor ia făcut să fie receptivi, dar și entuziasmați, deoarece această activitate s-a desfășurat pentru prima dată. Voluntarii au fost fericiți să aprindă o lumină în conștiința fiecărui creștin și să îndemne oamenii spre pocăință. Nu doar bătrânii, dar și tânăra generație manifestă interes pentru credință și au dragoste față de Dumnezeu.


PROIECT –  Prețuiește viața - Ținând discuții cu foarte mulți tineri prin rețelele de socializare se vede spaima tinerilor de a da pe față problemele vieții pe care le au și fiind goi lăuntric fără a avea o susținere morală, sau pe cineva cui ar putea săi descopere problemele cu care se confruntă adolescenții, cad în deznădejde, iar alții chiar își iau viața prin diferite forme ale sinuciderii. Tinerii cred că dacă îți pun capăt zilelor, pun și capăt problemelor apărute în viața lor. Începând din particular și văzând că e posibil de a schimba atitudinea adolescentului de a alege ceva în viața sa și anume viața, de aici a și pornit ideea de a promova această idee și în noi orizonturi și pe o scară mai largă. Tot ici intră și participarea la marșuri pentru viață și contra avortului, seminare de informare a tinerilor despre sindromul post avort.

PROIECT –  Pelerinaje – împreună cu tinerii facem călătorii redescoperind locurile pitorești ale Moldovei, vizitarea mănăstirilor și încadrarea în viața fiecărei mănăstiri prin discuție cu călugării mănăstirilor, care povestesc despre viața monahală.

     PROIECT –  Gala Voluntarilor ATOM este un eveniment intern ce recunoaște  meritele voluntarilor din cadrul AO Asociația Tinerilor Ortodocși din Moldova, care este și organizatorul evenimentului.
Participanți:
 (1) membri și voluntari din cadrul ATOM;
 (2) instituții de învățământ cu care am colaborat;
Secțiunile din concurs:
1.                Cel mai activ Coordonator de proiecte;
2.                Cel mai activ Vicepreședinte ATOM;
3.                Cel mai activ Voluntar ATOM;
4.                Cel mai bun eseu;
5.                Cel mai activ preot care a susținut programele de voluntariat ATOM în localitate;
6.                Cel mai activ profesor ce a susținut programele de voluntariat ATOM în localitate;
7.                Cea mai activă Instituție de învățământ care ne-a susținut în promovarea voluntariatului.



Sfânta Scriptură sau Biblia
Descoperirea dumnezeiasca cea mai presus de fire se găsește în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție.
Sfânta Scriptură sau Biblia este colecția cărților numite ale Vechiului și ale Noului Testament, scrise sub insuflarea Duhului Sfânt, într-un răstimp de aproape 1500 de ani, adică de la Moise (cca. 1400 i. Hristos) pana la autorul Apocalipsei (cca. 100 d. Hristos). Aceste cărți sunt comoara cea mai prețioasă de lumina și mântuire pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor. Biserica le păstrează ca pe un odor de mare preț și le folosește ca pe un izvor de apa vie din care soarbe învățătura cea dumnezeiasca.
De ce Sfânta Scriptură se mai numește și Biblie?
Cuvântul “Biblie” este de obârșie greceasca și înseamnă “cărți” sau “carte”. “Cărțile” sau “cartea” Sfintei Scripturi și-au păstrat de-a lungul veacurilor numele grecesc de Biblie, atât pentru ca Sfânta Scriptură a fost scrisa o buna parte în limba greaca, cat și pentru ca, la început, în primele veacuri ale creștinismului, învățătura cuprinsa în ea a fost propovăduită mai ales în graiul grecesc, așa cum arata documentele timpului, îndeosebi Sfânta Tradiție.
Acest cuvânt, Biblie, care e cel mai întrebuințat, atât de creștini cat și de necreștini, înfățișează deci Sfânta Scriptură ca pe o carte în sine, singura care de-a lungul istoriei și-a păstrat acest nume fără alt adaos și pe care noi credincioșii o socotim cartea mai presus de toate celelalte cărți, cartea cărților, cartea pe care, daca n-o putem numi cea mai mare ca întindere, o putem numi cea mai prețioasă, pentru cuprinsul și roadele ei în sufletele noastre.
Prin ce se deosebește Sfânta Scriptură de celelalte cărți?
1) Sfânta Scriptură se poate citi cu cel mai mare folos de oricine: învățat sau neînvățat, din orice parte a lumii. Ea cuprinde învățături mântuitoare și folositoare, caci ne vorbește despre Dumnezeu și despre mântuirea noastră în comuniune cu Dumnezeu prin Hristos, cu ajutorul harului Duhului Sfânt. «Iar scopul și rostul Sfintei Scripturi este, spune Sfântul Atanasie cel Mare, acea vestire îndoită despre Mântuitorul: ca El a fost pururea Dumnezeu și Fiu, fiind Cuvântul și strălucirea și înțelepciunea Tatălui; și ca pe urma, luând trup pentru noi din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, S-a făcut om.
Iar aceasta îndoită vestire se poate afla, urmărind-o în toata Scriptură de Dumnezeu insuflata» cum însuși Domnul a spus: “Cercetați Scripturile, ca ele sunt cele ce mărturisesc despre Mine” (Ioan 5, 39)17 (Sfântul Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, XXIX, în Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri, Partea I, “P.S.B.”, Bucuresti, 1987, p. 357). Ea ne învață apoi cum sa trăim după voia lui Dumnezeu, adică bine18 (Fer. Augustin, Comentarii la Psalmi, 90, 21, Migne, P. L., XXXVII, col. 1159), în înțelesul cel mai deplin al acestui cuvânt.
Sfânta Scriptură spune numai adevărul, caci Duhul Sfânt n-a înșelat pe slujitorii Săi, proorocii19 (Sf. Ipolit, Comentarii la Daniil, 4, 6, CB 1, 1, col. 198; Fer. Augustin, Scrisoarea 28, 3, 3, Migne, P. L., XXXIII, col. 112). Oamenii nu puteau cunoaște prin firea și prin mintea lor lucruri așa de mari și de dumnezeiești, ci numai printr-un dar coborât de sus asupra oamenilor sfinți.
2) Sfânta Scriptură are o unitate desăvârșită. Același suflu dumnezeiesc se simte la citirea tuturor cărților ei, deși acestea sunt deosebite intre ele din punct de vedere al conținutului și al formei de exprimare. Fiind data prin Sfântul Duh, Sfânta Scriptură cuprinde adevărul. Nimic nedrept sau prefăcut nu se afla într-însa (Sf. Clement Romanul, Scrisoarea I către Corinteni, 45, 2, 3, Migne, P. G., I, col. 300). Sfânta Scriptură nu se contrazice  (Sf. Iustin Martirul și Filozoful, Dialogul cu Iudeul Trifon, 65, 2, Migne, P. G., VI, col. 625; Sf. Epifanie, Contra ereziilor Panarion, 70, 7, Migne, P. G., XLII, col. 349), cum se contrazic învățătorii și scrierile păgane (indemn catre Greci, cap. 8, Migne, P. G., VI, col. 256). Daca scrierile Proorociilor sunt de acord cu Evangheliile, este pentru ca toți au vorbit insuflați de un singur Duh, al lui Dumnezeu (Teofil al Antiohiei, Catre Autolic, 3, 12, Migne, P. G., VI, col. 1137).
3) Sfânta Scriptură are o putere covârșitoare, prin care a prefăcut și preface nenumărate suflete păcătoase în sfinți. Sfântul Apostol Pavel zice despre deosebita putere a Sf. Scripturi: “Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu doua tăișuri și pătrunde pana la despărțitura sufletului și a duhului, dintre încheieturi și măduvă, și este judecător cugetelor și gândurilor inimii” (Evr. 4, 12). Fericitul Ieronim, mare traducător și tâlcuitor al Sf. Scripturi, se pronunță astfel: «Te rog spune-mi ce e mai Sfânt ca acest cuvânt (al lui Dumnezeu)? Ce e mai plăcut ca aceasta plăcere?
Ce mâncări, ce feluri de miere sunt mai dulci decât cunoașterea înțelepciunii lui Dumnezeu, decât pătrunderea în locurile Sale ascunse, decât privirea la ideea Ziditorului și la cuvintele Stăpânului tău…, decât ca aceste cuvinte ale Stăpânului, pline de înțelepciune duhovniceasca, sa învețe pe oameni! Aibă ceilalți averile lor, bee din cupe împodobite cu pietre prețioase, strălucească în stofe de mătase…, fie neputincioși în a-și răpune bogățiile prin felurite plăceri! Desfătarea noastră sa stea în a medita la legea Domnului ziua și noaptea, a bate la ușa care ni-i deschisa, a primi pâinile Sf. Treimi și a merge pe valurile vieții, având pe Domnul călăuză» (Fer. Ieronim, Scrisoarea 30, 13 CV 54, I, pag. 248).

 

Sf. Scriptură ne poate călăuzi, ea singură, pe calea mântuirii?

Sf. Scriptură nu ne poate călăuzi, ea singura, pe calea mântuirii, atât pentru ca ea n-a fost data omenirii de la început, cat și pentru ca, atunci când a fost data, ea n-a fost singura autoritate în aceasta privință, ci a avut înaintea ei și apoi odată cu ea Sf. Tradiție, în vatra mereu calda a obștii religioase, sau a Bisericii. Cu mult înainte de a începe Moise sa scrie primele cărți ale Vechiului Testament, a existat o evlavie a obștii religioase, chiar mai veche decât aceea a Patriarhilor. Cărțile Noului Testament încep sa apară după mai bine de zece ani de la întemeierea Bisericii.
Ele apar în sânul acesteia. Și Biserica alege cărțile insuflate încă din veacul 1 după Hristos. Biserica este autoritatea hotărâtoare în aceasta privință, cum și în tâlcuirea textului biblic. Ea “este stâlpul și temelia adevărului” (I Tim. 3, 15), ea tine “canonul neclintit al adevărului” (Sf. Irineu, Contra tuturor ereziilor, 1, 9, 4, Migne, P. G., VII, col. 545 B). În ea lucrează Duhul Sfânt pentru păstrarea neîntinată a adevărului mântuitor. «Unde este Biserica, zice Sf. Irineu, acolo este și Duhul lui Dumnezeu și unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica și tot harul, iar Duhul este adevarul» (Sf. Irineu, op. cit., 3, 24, 1, Migne, P. G., VII, col. 966). Iată de ce Sf. Scriptură nu poate, ea singura, sa ne călăuzească pe calea mântuirii, ci numai în Biserica, împreuna cu Sfânta Tradiție.

Canonul cărților Sfintei Scripturi

Prin “canonul” cărților Sf. Scripturi, înțelegem totalitatea cărților sfinte insuflate de Dumnezeu, mai precis lista acestor cărți. Cuvântul “Canon” n-a avut acest înțeles de la început. El e împrumutat din limba ebraica, prin mijlocirea celei grecești, și însemna, printre altele, “dreptar” sau “regula”. Cu aceste doua înțelesuri îl găsim întrebuințat și în Noul Testament. Sf. Apostol Pavel, după ce da anumite sfaturi duhovnicești galatenilor, adaugă: ” Și câți vor umbla după dreptarul acesta, pace și mila asupra lor și asupra Israelului lui Dumnezeu” (Gal. 6, 16).
Se numesc, apoi, “canoane”, cu înțeles de “rânduială”, hotărârile privitoare la disciplina bisericeasca și anumite părți care intra în rânduiala slujbelor bisericești. Cărțile Sf. Scripturi cuprinzând “canonul” adică regula de credință și de viată au fost numite “canoane” cu acest înțeles, dar și cu înțelesul de totalitate sau de lista a scrierilor care conțin aceste rânduieli. Cuvântul “canon” are acest înțeles atât la vechii iudei, cat și la primii creștini. Exista un canon al cărților Vechiului Testament și un canon al cărților Noului Testament.


Cu ce condiții au fost primite cărțile Sf. Scripturi în canonul biblic?
Cu condiția: 1) ca învățătura cuprinsa în ele sa fie descoperita de Dumnezeu prin insuflare; și 2) ca învățătura descoperita în ele sa fie garantata de Biserica. Biserica garanta învățătura aceasta pe baza vechimii și apostolicității, după regula lui Tertulian, ca acel lucru e mai adevărat, care e mai vechi și acel lucru e mai vechi, care e de la început, și acel lucru e de la început, care vine de la Apostoli, iar de la Apostoli vine ceea ce a fost Sfânt în Bisericile Apostolice (Tertulian, Contra lui Marcion, 4, 5, Migne, P. L., II, col. 366).

Cărțile Vechiului Testament

Cărțile care intra în canonul Vechiului Testament sunt:
1. Facerea
2. Ie
șirea
3. Leviticul
4. Numerii
5. Deuteronomul (a doua lege)
6. Cartea lui Iosua Navi
7. Cartea Judecătorilor
8. Cartea Rut
9. Cartea întâi a Regilor (sau întâia a lui Samuil)
10. Cartea a doua a Regilor (sau a doua a lui Samuil)
11. Cartea a treia a Regilor (sau întâia a Regilor)
12. Cartea a patra a Regilor (sau a doua a Regilor)
13. Cartea întâia Paralipomena (a Cronicilor)
14. Cartea a doua Paralipomena (a Cronicilor)
15. Cartea întâi a lui Ezdra,
16. Cartea lui Neemia (a doua Ezdra)
17. Cartea Esterei
18. Cartea lui Iov
19. Psalmii
20. Pildele lui Solomon
21. Eclesiastul
22. Cântarea Cântărilor
23. Isaia
24. Ieremia (plângerile lui Ieremia)
26. Iezechiel
27. Daniel
28. Osea
29. Amos
30. Miheia
31. Iov
32. Avdie
33. Iona
34. Naum
35. Avacum
36. Sofonie
37. Agheu
38. Zaharia
39.
Maleahi
În afara de cărțile canonice mai sunt și alte cărți în Sf. Scriptură a Vechiului Testament?

În afara de cele 39 de căr
ți canonice, Sf. Scriptură a Vechiului Testament mai cuprinde și alte cărți: cărțile anaghinoscomena (bune de citit), netrecute deci în rândul cărților canonice, dar pe care Biserica, socotindu-le folositoare și ziditoare de suflet, le-a recomandat spre citire catehumenilor, adică celor care se pregăteau sa primească credința creștină. De aceea ele au fost păstrate în Sf. Scriptură, după cărțile canonice. Ele sunt pline de înțelepciune duhovniceasca și de aceea Biserica le folosește pe unele din ele chiar la sfintele slujbe.
Acestea sunt:
1. Cartea lui Tobit
2. Cartea Iuditei
3. Cartea lui Baruh
4. Epistola lui Ieremia
5. Cântarea celor trei tineri
6. Cartea a treia a lui Ezdra
7. Cartea în
țelepciunii lui Solomon
8. Cartea în
țelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Eclesiasticul)
9. Istoria Susanei
10. Istoria omorârii balaurului
și a sfărâmării lui Bel
11. Cartea întâi a Macabeilor
12. Cartea a doua a Macabeilor
13. Cartea a treia a Macabeilor
14. Rugăciunea Regelui Manase
Dintre toate acestea, sunt suplimente sau adaosuri la cărțile canonice: Cântarea celor trei tineri (din cartea lui Daniel); Rugăciunea Regelui Manase (la sfârșitul cărții a doua Paralipomena sau Cronici); Psalmul 151 (necanonic, la Cartea Psalmii); Istoria Susanei și Istoria idolului Bel și a balaurului (suplimente sau adaosuri necanonice la cartea Daniel). Iar la cartea Esterei: Visul lui Mardoheu; Decretul lui Artaxerxes și Rugăciunea lui Mardoheu și a Esterei.

Cărțile Noului Testament

Canonul Noului Testament cuprinde 27 de cărți și anume:
1. Sf. Evanghelie după Matei
2. Sf. Evanghelie după Marcu
3. Sf. Evanghelie după Luca
4. Sf. Evanghelie după Ioan
5. Faptele Sfin
ților Apostoli
6. Epistola Sf. Apostol Pavel către Romani
7. Epistola 1 a Sf. Apostol Pavel către Corinteni
8. Epistola a II-a Sf. Apostol Pavel către Corinteni
9. Epistola Sf. Apostol Pavel către Galateni
10. Epistola Sf. Apostol Pavel către Efeseni
11. Epistola Sf. Apostol Pavel către Filipeni
12. Epistola Sf. Apostol Pavel către Coloseni
13. Epistola I a Sf. Apostol Pavel către Tesaloniceni
14. Epistola a II-a a Sf. Apostol Pavel către Tesaloniceni
15. Epistola I a Sf. Apostol Pavel către Timotei
16. Epistola a II-a a Sf. Apostol Pavel către Timotei
17. Epistola Sf. Apostol Pavel către Tit
18. Epistola Sf. Apostol Pavel către Filimon
19. Epistola Sf. Apostol Pavel către Evrei
20. Epistola Soborniceasca a Sf. Apostol Iacob
21. Epistola I Soborniceasca a Sf. Apostol Petru
22. Epistola a II-a Soborniceasca a Sf. Apostol Petru
23. Epistola I Soborniceasca a Sf. Apostol Ioan
24. Epistola a II-a Soborniceasca a Sf. Apostol Ioan
25. Epistola a III-a Soborniceasca a Sf. Apostol Ioan
26.
Epistola Soborniceasca a Sf. Apostol Iuda
27. Apocalipsa Sf. Ioan Teologul

Când au fost scrise cărțile Vechiului și Noului Testament?

Cărțile Vechiului Testament au fost scrise înainte de Hristos, într-un răstimp de peste o mie de ani (1400-400). Cărțile Noului Testament au fost scrise în veacul I, cele mai multe înainte de anul 70. Numai cărțile Sf. Ioan Evanghelistul și Teologul au fost scrise intre aceasta data și sfârșitul veacului I.
39. Ce înseamnă Vechiul Testament și ce înseamnă Noul Testament?
În vorbirea obișnuită cuvântul “Testament” înseamnă hotărârile luate de cineva în scopul de a fi respectate după moarte. Cu acest înțeles și pe temeiul descoperirii date prin Sf. Apostol Pavel în Epistola către Evrei (9, 15 și urm.), Sf. Părinți au învățat ca cele doua Testamente – cel Vechi și cel Nou – arata voința lui Mesia de a face moștenitori ai împărăției veșnice pe cei ce vor crede în El. Când e vorba despre Sf. Scriptură a Vechiului Testament și a Noului Testament, cuvântul “Testament” mai are și înțeles de “legământ”. El e “Legământul” dintre Dumnezeu și om, făcut îndată după căderea acestuia, prin făgăduința data de Dumnezeu primilor oameni ca sămânța femeii va zdrobi capul șarpelui.
Acest legământ, pe cale de a fi uitat de oameni, a fost reînnoit fata de Patriarhul Avraam (Fac. 12, 1-4), apoi a fost încheiat, în scris, pe muntele Sinai, intre Dumnezeu și poporul evreu (les. 20). Despre acest legământ vorbește Sf. Apostol Pavel în Epistola către Evrei (9, 15-28). Toate scrierile care cuprind legea și Proorocii formează Legământul Vechi, adică Testamentul Vechi, fiindcă vorbesc despre acel Legământ, fiindcă sunt date înainte de Hristos și-și afla împlinirea și desăvârșirea în El. Scrierile sfinte, date după Hristos, formează Legământul nou, adică Testamentul Nou, fiindcă vorbesc despre noua legătură făcută la Cina cea de Taina intre Dumnezeu și oameni, “legea cea noua”, adusa lumii de Domnul nostru Iisus Hristos (Matei 26, 28).
Sf. Apostol Pavel arata în chip lămurit învățătura despre cele doua Testamente. Vorbind despre jertfa Mântuitorului, el zice: “Și pentru aceasta El (Hristos) este Mijlocitorul unui nou testament, ca prin moartea suferita spre răscumpărarea greșelilor de sub întâiul testament, cei chemați sa ia făgăduința moștenirii veșnice. Caci unde este testament, trebuie neapărat sa fie vorba despre moartea celui ce a făcut testamentul. Caci un testament ajunge temeinic după moarte, fiindcă nu are nici o putere câtă vreme trăiește cel ce l-a făcut. De aceea, nici cel dintâi n-a fost sfințit fără sânge” (Evr. 9, 15-18).

Ce înseamnă “Evanghelie” și Apostol

“Evanghelie” înseamnă “veste buna”. Cuprinsul ei a adus și aduce lumii vestea buna care mângâie sufletele: venirea Mântuitorului, profețită de Vechiul Testament, apoi învățătura, faptele, patimile, moartea și slăvita Lui înviere, înălțarea la cer, – toate având loc pentru mântuirea lumii.
Cuvântul “Apostol” înseamnă “trimis”. El privește în primul rând pe cei doisprezece Apostoli, care au fost trimiși la propovăduire de însuși Domnul nostru Iisus Hristos. Aceștia sunt: Petru și Andrei, Iacob și Ioan, Filip și Bartolomeu, Toma și Matei, Iacob al lui Alfeu și Levi ce se zice Tadeu, Simon Zilotul și Iuda Iscarioteanul (Matei 10, 2-4; Luca 6,14-15; Fapte 1, 13). Acesta din urma, după trădarea și moartea Mântuitorului, a fost înlocuit cu Matia (Fapte 1, 16, 23-26). “Apostol”, în înțelesul plin al cuvântului, este și Sf. Pavel, chemat în chip minunat pe drumul Damascului.
“Apostoli” sunt și cei șaptezeci (și doi), a căror misiune e descrisa pe larg la Sf. Evanghelist Luca (10, 1-24), apoi cei trecuți de Sf. Apostol Pavel în lista celor învredniciți de darurile duhovnicești (I Cor. 12, 28), cei notați în Scrierile Părinților Apostolici (Învățătura celor 12 Apostoli, 11, 3; în Scrierile Părinților Apostolici în “P.S.B.”, București, 1979, p. 30) și, în înțeles mai larg, mulți din cei care, mai târziu, au contribuit la creștinarea popoarelor păgâne.

Dovezi din Sf. Scriptură despre insuflarea dumnezeiasca a VT și NT

Avem dovezi clare despre insuflarea dumnezeiasca a Sf. Scripturi. (Vezi: Despre V.T. les. 4,12; II Regi 23, 2; Isaia 6,1-8; 8,1; Avacum 2, 2 și altele). Iisus Hristos numește Vechiul Testament cuvântul lui Dumnezeu (Marcu 7, 13). El e descoperirea neamurilor (Luca 2, 32; Evr. 1, 1-2). El descoperă pe Dumnezeu (Matei 11, 27; Ioan 17, 6-8; 1 Ioan 5, 20). Evanghelia e revelația lui Dumnezeu (I Cor. 2, 9-10; 11, 23; 15, 3; Gal. 1, 11-12; Efes. 1,17).
Astfel, Sf. Apostol Pavel ne învață ca “toata Scriptură este de Dumnezeu insuflata și de folos spre învățătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înțelepțirea cea intru dreptate” (II Tim. 3, 16). Sf. Apostol Petru ne arata, la rându-i, ca “niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit purtați fiind de Duhul Sfânt” (11 Petru 1, 21). Insuflarea  Sf. Scripturi este autoritate dumnezeiasca. Este ceea ce întărește Mântuitorul când zice despre Legea Vechiului Testament: “Amin zic vouă: înainte de a trece cerul și pământul o iota sau o cirta din Lege nu va trece pana ce vor fi toate” (Matei 5, 18).
Cărțile Noului Testament s-au scris sub inspirația Duhului Sfânt pe care le-au primit autorii lor, adică Sfinții Apostoli și Ucenicii lor. În clipa arătării către Apostoli, după Înviere, Mântuitorul le spune: “Luați Duh Sfânt” (Ioan 20, 22), iar în momentul despărțirii de aceiași Apostoli, El le poruncește: “Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sf. Duh” (Matei 28, 19); “Ca nu voi sunteți care vorbiți, ci Duhul Tatălui vostru este care grăiește intru voi” (Matei 10, 20); “Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care îl va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învață pe voi toate și vă va aduce aminte toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14, 26).
Avem și alte dovezi despre insuflarea Sf. Scripturi?
Avem dovezile păstrate de Sf. Tradiție. În adevăr, mulți Părinți și Scriitori bisericești dau mărturie despre insuflarea Sf. Scripturi. Astfel, Sf. Irineu spune ca Scriptură e desăvârșită fiindcă e insuflata de Cuvântul și de Duhul lui Dumnezeu, Gura Domnului, Duhul Sfânt, a rostit cuprinsul Sf. Scripturi, declara Clement Alexandrinul30 (Clement Alexandrinul, Cuvânt însemnător către Greci, 9, 82, 1, Migne, P. G., VIII, col. 192).

Ce este insuflarea dumnezeiască?

Insuflarea sau inspirația dumnezeiasca este acea înrâurire speciala a lui Dumnezeu asupra autorului Sfânt prin care:
1) mintea lui se luminează în mod excepțional prin lucrarea Duhului Sfânt, primind o putere de pătrundere în tainele adevărurilor dumnezeiești și căreia i se comunica în parte și adevăruri noi, la care n-ar fi putut ajunge niciodată cu puterile proprii, iar voia sa se întărește pentru a se hotărî și persista în cele bune;
2) aghiograful este îndemnat sa scrie ceea ce știe și ceea ce i se va comunica, ca de sus; și
3) aghiograful este ajutat sa nu cada în vreo greșeală.
Atenagora spune ca Duhul Sfânt se servește de gura prorocilor ca de un organ, așa cum flautistul sufla intr-un flaut (Atenagora Atenianul, Solie pentru creștini, 7, 9, Migne, P. G., VI, col. 904, 908). Sf. Ipolit lămurește ca Proorocii vorbeau numai puși în mișcare de Cuvântul (Logosul), Care se unea cu ei și Care, asemenea obiectului cu care se atinge chitara, ii făcea sa vestească lucrurile voite de Dumnezeu (Sf. Ipolit, Despre Antihrist, 2, Migne, P. G., X, col. 728).
Insuflarea ne-o arata limpede Teofil al Antiohiei, în lămurirea pe care o da în aceasta privință: «Profeții care istorisesc facerea lumii n-au fost de fata atunci, dar era de fata înțelepciunea lui Dumnezeu, cea care era în El, și Cuvântul cel Sfânt al Sau, Care este totdeauna împreună cu El. Acest Cuvânt, fiind Duhul lui Dumnezeu, începutul, înțelepciunea și Puterea Celui Prea Înalt, S-a coborât asupra Profeților și, prin ei, a vorbit despre facerea lumii și despre toate celelalte. Cuvântul lui Dumnezeu S-a folosit de Moise ca de un organ» (Teofil al Antiohiei, Catre Autolic, 2, 10, Migne, P. G., VI, col. 1064; Apologeti de limbagreaca în “P.S.B.”, Bucuresti, 1985, p. 302) În marea Sa înțelepciune, Dumnezeu vorbește prin oameni, asemenea oamenilor (Fer. Augustin, Despre Cetatea lui Dumnezeu, 17, 62, Migne, P. G., XLI, col. 537), spre a se face înțeles.

Sfânta Scriptură poate fi înțeleasă ușor?

Nu. Înțelegerea Sfintei Scripturi nu este la îndemâna fiecăruia dintre noi, oamenii, fiindcă adevărurile pe care ea ni le prezinta sunt mai presus de mintea noastră omeneasca, sunt adevăruri dumnezeiești care se adresează celor credincioși și cu viață duhovniceasca. De altfel, ea însăși mărturisește ca tâlcuirea ei nu e lucru ușor. La întrebarea pe care Filip o pune famenului etiopian, care citea din proorocia lui Isaia, daca înțelege ce citește, cel întrebat răspunde: “Cum as putea, de nu mă va călăuzi cineva?” (Fapte 8, 31).
Sf. Apostol Petru scrie astfel despre Epistolele Sf. Apostol Pavel: “În toate epistolele sale sunt unele lucruri cu anevoie de înțeles, pe care cei neînvățați și neîntăriți le răstălmăcesc, ca și pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare” (11 Petru 3, 16). Cele 176 de versete ale Psalmului 118 sunt nu numai o lauda sincera a Legii Domnului, ci și o rugăciune neîntrerupta pentru dobândirea adevăratei ei înțelegeri.
Sf. Părinți și Scriitori bisericești au arătat, în repetate rânduri, greutățile întâmpinate pentru înțelegerea Sf. Scripturi. Origen spune ca înțelesul Scripturii nu se descoperă de la început cititorilor, mai ales celor necunoscători în lucrurile dumnezeiești, sau care sunt necredincioși ori nevrednici. Nu e de mirare, zice el, fiindcă înțelesul Scripturii e un lucru supraomenesc (Origen, Despre principii, 4, 1, 7, CB 5, pp. 302-303).
Puținătatea înțelegerii noastre nu poate pătrunde strălucirea dogmelor (Idem, op. cit., loc. cit., p. 304). Aceasta e una din cauzele principale ale căderii în erezie (Idem, op. cit., 4, 2, 168, p. 305-306). Fericitul Augustin ne recomanda ca părțile neînțelese din Scriptură sa le apropiem de altele, care sunt clare, spre a le pătrunde unele prin altele (Fer. Augustin, Despre învățătura. creștină, 3, 27, 38, Migne, P. L., XXXIV, col. 80). Sf. Ioan Damaschin ne îndeamnă ca: «daca citim o data, de doua ori, și nu înțelegem ce citim, sa nu ne trândăvim, ci sa stăruim, sa meditam, sa întrebăm. Caci spune Scriptura: “Întreabă pe tatăl tău și-ti va da de știre, întreabă pe bătrâni și-ti vor spune” (Deut. 32, 7). Cunoștința nu este a tuturor» (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, 4, 17, trad. D. Fecioru, Bucuresti, 1938, p. 286)

Cum trebuie interpretată sau înțeleasă Sfânta Scriptură?

Sf. Scriptură cuprinde trei înțelesuri:,
1.  înțelesul după litera, obștesc, sau istoric;
2.  înțelesul mai înaintat sau sufletesc;
3.  înțelesul duhovnicesc.
Origen, care e izvoditorul acestor trei trepte ale tălmăcirii Sf. Scripturi, susține ca înțelesul cărților insuflate se împarte după cele trei feluri de credincioși aflători în Biserica: cei simpli, cei înaintați și cei desăvârșiți. «Cei simpli sa-și întărească (sufletul) ca din trupul Scripturii (numim acest înțeles după litera, obștesc și istoric); daca însă unii au început sa înainteze ceva și pot sa privească un lucru mai pe larg, sa-și întărească (sufletul) ca din sufletul Scripturii; iar cei care sunt desăvârșiți și asemenea acelora despre care Apostolul zice: “Iar înțelepciunea o propovăduim la cei desăvârșiți; dar nu înțelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci propovăduim înțelepciunea lui Dumnezeu ascunsa, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci spre slava noastră” (I Cor. 2, 6-7), aceia sa se întărească din însăși legea duhovniceasca, care cuprinde umbra bunurilor viitoare.
Același Origen declara ca înțelesul duhovnicesc este cel mai înalt și trebuie pus înaintea celui material sau istoric (Origen, Comentar la Evanghelia lui Ioan, 10, 5(4), 19, Migne, P. G., XIV, col. 313,).
Tâlcuirea dreapta a Sf. Scripturi e însă aceea care tine seama de toate cele trei înțelesuri și le folosește potrivit cu ideile, persoanele și faptele biblice, cum au făcut cei mai mulți din Sfinții Părinți. Sf. Ioan Gura de Aur zice: «Sa nu citiți literele în chip simplu, ci sa cercetați ideile. Daca cineva se oprește numai asupra cuvintelor și nu cercetează nimic mai mult decât cele scrise, multe greșeli va săvârși”) (Sf. Ioan Gura de Aur, La celelalte, contra ereticilor…, Omilia 8, Migne, P. G., XLVIII, col. 769, trad. de prof. Justin Moisescu, Sf. Scriptură și interpretarea ei în opera Sfântului Ioan Hrisostom, 1942, p. 95).
Ce se cere pentru tâlcuirea dreapta a Sf. Scripturi?
Tâlcuirea dreapta a Sf. Scripturi cere:
1.  O viață curata și înflorită de virtuți;
2.  Cunoașterea voii dumnezeiești prin studiul îndelungat și smerit al Descoperirii dumnezeiești;
3.  Cunoașterea învățăturii Bisericii și a Sf. Tradiții.
În privința curăției vieții, Sf. Maxim Mărturisitorul spune: «Cunoștința întocmai a cuvintelor Duhului se descoperă numai celor vrednici cu Duhul, adică numai acelora care printr-o îndelungată cultivare a virtuți-lor, curățindu-și mintea de funinginea patimilor, primesc cunoștința celor dumnezeiești, care se întipărește și se așază în ei, de la prima atingere, asemenea unei fețe într-o oglinda curata și stravezie» (Sf. Maxim Marturisitorul, Raspuns catre Talasie, 65, în Filocalia, vol. III, trad. rom. de Pr. Dr. D. Staniloae, p. 420). Viața potrivita Duhului duce la cunoașterea voii dumnezeiești arătată în Sf. Scriptură. Duhul din noi recunoaște Duhul din Sf. Scriptură, cum observa Mântuitorul însuși: “De va voi cineva sa facă voia Lui (Dumnezeu), va cunoaște despre învățătura aceasta daca este de la Dumnezeu sau daca Eu vorbesc de la Mine Însumi” (Ioan 7, 17).
Se cuvine sa citim Sf. Scriptură cu smerenie, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, cerându-I mai înainte ajutorul ca s-o înțelegem și având dorința calda de a ne lumina ființa prin cuprinsul ei. Atunci când, din pricina puținătății înțelegerii noastre, nu pricepem anumite învățături din ea, sa rugam pe preot sa ne tâlcuiască acele învățături. Cunoașterea adânca a învățăturii Bisericii și a Tradiției îmbogățește duhul tâlcuirii celei adevărate. O astfel de cunoaștere ajuta mult la înțelegerea dreapta a Sf. Scripturi. Lipsa de temeinica și adâncă înțelegere a Bibliei, precum și lipsa legăturii strânse cu Sf. Tradiție, duce la eresuri și rătăciri, aspru mustrate de însuși Mântuitorul, când zice: “Va rătăciți, neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Matei 22, 29).



Sinoadele ecumenice ale Bisericii

Sinoadele bisericești au fost ținute pentru a rezolva diferite probleme atunci când nu s-a putut ajunge la consens prin simple discuții. Majoritatea sinoadelor au fost locale, deși în unele cazuri deciziile adoptate s-au bucurat de o largă acceptare (aşa cum sunt cele Șapte Sinoade Ecumenice). Primul sinod al Bisericii s-a ținut de către Apostoli la Ierusalim, în primul secol (Fapte 6:1-7).
Cele șapte Sinoade Generale ale întregii Biserici Creștine sunt cunoscute sub numele de Sinoade Ecumenice. Ele acoperă perioada dintre 325 si 757 d. Hr., iar deciziile lor reprezintă temelia învățăturii creștine acceptate de ramurile răsăriteană si apuseană a Bisericii Creștine. Deciziile acestor Sinoade Ecumenice au fost luate sub călăuzirea Duhului Sfânt, aşa cum le-a promis Iisus Hristos apostolilor Lui.
La aceste Sinoade Ecumenice au fost întocmite multe Canoane sau norme care guvernează administrarea Bisericii.
Biserica Catolică acceptă ca ecumenice si unele sinoade ulterioare, organizate numai de autoritățile si reprezentanții Bisericii Catolice. Aceste sinoade, dintre care ultimul este al doilea Sinodul de la Vatican (1962-1965), nu sunt acceptate de Biserica Ortodoxă ca având valabilitatea sau autoritatea adevăratelor Sinoade Ecumenice. Astfel, nici una din deciziile acestor concilii catolice nu sunt valabile în Biserica Ortodoxă. Pentru a înțelege mai bine motivele convocării lor si deciziile care au fost adoptate, cele șapte Sinoade Ecumenice sunt prezentate în continuare în ordine cronologică.

Primul Sinod Ecumenic
Primul Sinod Ecumenic a fost convocat de Împăratul Constantin cel Mare, pe 20 mai 325. Sinodul s-a întrunit la Niceea, în provincia Bitinia din Asia Mică, fiind deschis oficial chiar de către Constantin. Sinodul a adoptat 20 de hotărâri, inclusiv Crezul de la Niceea (prezentat mai jos), Canonul Sfintei Scripturi (Biblia) si a stabilit tinerea Pastilor.
Principalul motiv pentru convocarea lui a fost controversa ariană. Arie, un preot din Alexandria, sustinea că Iisus Hristos a fost creat de Dumnezeu, negând astfel divinitatea lui Hristos. Arie argumenta că dacă Iisus a fost născut, atunci a existat o vreme în care El nu a existat; iar dacă a El a devenit Dumnezeu, atunci a existat o vreme în care El nu a fost Dumnezeu. Intentia initială a lui Arie era să răspundă unei alte erezii, prin care se făcea confuzie între cele trei persoane ale Sfintei Treimi (sabelianism).
Un număr de episcopi l-au urmat pe Arie, iar Biserica a intrat în prima si poate cea mai profundă divizare a credintei. Până atunci, mărturisirile de credintă făceau parte din Crezul recitat de candidații la botez. Un Crez pentru botez, reprezentând arianismul, a fost prezentat Sinodului de către Eusebiu din Nicomedia, însă a fost respins imediat. În cele din urmă a fost acceptat un alt Crez, reprezentând Crezul de la Ierusalim, având inclus termenul foarte important „homoousis", însemnând „de aceeasi fiintă” (de aceeasi esentă). Astfel s-a adoptat ca ortodoxă (corectă) afirmatia că Iisus este „de aceeasi fiintă” cu Tatăl. Acest Crez este cunoscut ca fiind Crezul de la Niceea si este următorul:
Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atottiitorul, făcătorul cerului si al pământului, al tuturor văzutelor si nevăzutelor.
Si într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu unul născut, care s-a născut din Tatăl mai înainte de toti vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat; născut, nu făcut, cel de-o fiintă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut.
Care pentru noi oamenii si pentru a noastră mântuire s-a pogorât din ceruri si s-a făcut om, de la Duhul Sfânt si din Maria Fecioara, si s-a făcut om.
Si s-a răstignit pentru noi în timpul lui Pontiu Pilat, a pătimit si s-a îngropat si a înviat a treia zi, după Scripturi.
Si s-a suit la ceruri si sade de-a dreapta Tatălui. Si iarăsi va să vină cu slavă, să judece viii si mortii, a cărui Împărătie nu va avea sfârsit.
O altă hotărâre a acestui Sinod a fost formula calendaristică pentru tinerea Paștelui. Pastele cade de prima lună plină, după echinocțiul de primăvară, după Pastele evreiesc.
Sinodul a stabilit de asemenea si alte chestiuni de importantă bisericească, privind aspecte de natură morală si teritorială, atât pentru cler, cât si pentru laici. Un anume participant, diaconul Atanasie din Alexandria, s-a dovedit un apărător al Ortodoxiei prin mărturisirea lui de credintă si prin redactarea Crezului care îi poartă numele.
Un alt participant, care prin argumentarea lui împotriva impunerii celibatului pentru toate treptele de clerici a respins obligativitatea celibatului în Biserica Ortodoxă, a fost Pafnutie, un egiptean care era ucenicul Sfântului Antonie. El suferise atâtea greutăti si cruzimi în timpul prigoanei lui Maximian, încât trupul lui a atras cinstirea din partea celorlalti episcopi, iar recomandările sale s-au bucurat de mare respect.
Numărul episcopilor care au participat la Sinod a fost de 318. De aceea acest Sinod mai este numit si Sinodul celor 318 Părinti. El s-a încheiat pe 25 iulie 325. Amintirea lui este prăznuită în Biserica Ortodoxă în a saptea duminică după Pasti.

Al doilea Sinod Ecumenic
Al doilea Sinod Ecumenic a fost convocat de Împăratul Teodosie I la Constantinopol, în 381, la care au participat 150 de episcopi. Teodosie s-a dovedit un apărător al credintei ortodoxe, iar intentia lui cu convocarea Sinodului a fost eradicarea completă a arianismului si condamnarea lui Macedonie si a lui Apolinarie, formulând învătătura despre unitatea Sfintei Treimi si deplina umanitate a lui Hristos.
Macedonie învăța că Sfântul Duh nu este o persoană („hypostasis”), ci o simplă putere („dynamos”) a lui Dumnezeu, afirmând deci că Duhul Sfânt este inferior Tatălui si Fiului. Sinodul a condamnat învățătura lui Macedonie si a formulat învățătura despre Sfânta Treime. Această învățătură afirmă că există „un Dumnezeu în trei ipostasuri”, proclamând că Duhul Sfânt este Dumnezeu, egal cu Tatăl si cu Fiul, de aceeasi fiintă cu Acestia. Aceasta a devenit baza învătăturii crestine.
Crezul de la Niceea, adoptat de primul Sinod Ecumenic, a fost completat cu cinci propozitii care stabileau învătătura despre Sfântul Duh, despre Biserică, Taine, învierea mortilor si viata veacului care va să vină:
Si [cred] întru Duhul Sfânt, Domnul de viată făcătorul, care din Tatăl purcede, care împreună cu Tatăl si Fiul este închinat si slăvit, care a grăit prin prooroci.
Într-una sfântă, sobornicească si apostolească Biserică,
Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor,
Astept învierea mortilor si viata veacului ce va să vină. Amin.
Crezul a fost cunoscut de atunci sub numele de Crezul niceo-constantinopolitan, sau Simbolul Credintei. În privinta privilegiilor ierarhice, Sinodul a stabilit că Episcopul de Constantinopol are întâietate peste toate Bisericile, mai putin peste cea a Romei. Doi dintre episcopii care au avut un rol important în dezvoltarea învătăturii crestine au fost Sf. Grigorie Teologul (sau Grigorie de Nazianz, care a prezidat Sinodul) si Sf. Grigorie de Nyssa.
Al treilea Sinod Ecumenic
Al treilea Sinod Ecumenic a fost convocat la Efes în 431, de către Împăratul Teodosie. Sinodul a condamnat învătătura lui Nestorie, Arhiepiscopul Constantinopolului, care învăta că în Hristosul întrupat au existat două persoane separate, una divină si una omenească.
Nestorie accentua firea omenească a lui Hristos în dauna firii divine, învătând că Fecioara Maria născuse un om (pe Iisus Hristos) si nu pe Dumnezeu („Cuvântul" sau Fiul lui Dumnezeu). Logosul (sau „Cuvântul") doar ar fi locuit în Hristos, ca într-un templu. Hristos deci ar fi fost doar un „purtător de Dumnezeu”. Această învătătură era vădit contrară învătăturii ortodoxe prin care Hristosul întrupat era o singură Persoană, Dumnezeu si Om în acelasi timp.
Unul din punctele învătăturii lui Nestorie era respingerea denumirii de "Theotokos" (Născătoare de Dumnezeu) pentru Fecioara Maria. Nestorie o numea pe Fecioara Maria "Christotokos" (Născătoare de Hristos) sau "Anthropotokos" (Născătoare de om), dând astfel nastere „controversei hristologice".
Sinodul a reafirmat învătătura Bisericii cum că Domnul nostru Iisus Hristos este o singură persoană, nu două persoane separate. Sinodul a stabilit că Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu („Logosul”) este Dumnezeu desăvârsit si Om desăvârsit, cu un suflet rational si cu trup. Unirea celor două firi ale lui Hristos se face astfel încât una nu o tulbură pe cealaltă. Sinodul a stabilit denumirea de „Theotokos” pentru uz teologic si liturgic în Biserică, întărind Crezul niceo-constantinopolitan si interzicând orice adăugare sau eliminare din acesta.
La acest Sinod au participat două sute de episcopi, prin care si Sf. Chiril al Alexandriei care s-a dovedit un apărător al Ortodoxiei, luptând pentru respingerea si anatemizarea lui Nestorie.
Al patrulea Sinod Ecumenic
Acest Sinod a fost convocat în 451 la Calcedon, în partea asiatică a Constantinopolelui, de către Împăratul Marcian si sotia lui Pulcheria. Trebuia dezbătută o altă controversă privind persoana lui Hristos. Eutih, un arhimandrit din Constantinopol, sustinea că firea umană (mai putin desăvârsită) a lui Hristos ar fi fost complet absorbită de firea Sa divină, cele două firi fiind astfel confundate într-una. Prin această unire, Eutih sustinea că Hristos ar fi avut o singură fire. Această erezie s-a numit „monofizitism” („o singură fire”). Sinodul a condamnat această învătătură si a stabilit că au existat două firi desăvârsite în una persoană a lui Hristos, unite „în mod neamestecat, neschimbat, nedespărtit si neîmpărtit".
La Sinod au participat 650 de episcopi. Hotărârile dogmatice ale Sinodului au fost exprimate printr-o mărturisire de credintă cunoscută sub numele de Mărturia de la Calcedon. Printre celelalte hotărâri adoptate s-a aflat una neacceptată de Biserica apuseană: canonul 28, prin care Arhiepiscopul de Constantinopol primea titlul de Patriarh, reafirmându-se astfel hotărârea de la al doilea Sinod Ecumenic care dădea întâietate Episcopului de Constantinopol peste celelalte Biserici, mai putin peste cea a Romei. Canonul 28 al acestui Sinod îi acorda Arhiepiscopului de Constantinopol anumite drepturi administrative peste provinciile din jurul Constantinopolelui, făcându-l astfel Patriarh. Aceasta a fost respinsă de apuseni cu explicatia că „trebuie păstrate atributiile patriarhiilor răsăritene initiale".
Al cincilea Sinod Ecumenic
Al cincilea Sinod Ecumenic s-a tinut la Constantinopol, în 553, fiind convocat de Împăratul Iustinian I. Controversa monofizită continuase după condamnarea lui Eutih si după emiterea Mărturisirii de la Calcedon.
Disputele personale dintre episcopi si amestecul Statului în problemele teologice si bisericesti au dus la o situatie nefericită în Biserică, situatie pe care nici măcar autoritatea si influenta lui Iustinian nu a putut-o solutiona.
Iustinian a luat initial apărarea monofizitilor, însă ulterior a trecut de partea ortodocsilor. Împărăteasa Teodora i-a încurajat pe monofiziti să genereze noi probleme, punând în discutie pozitia teologică a trei ilustri teologi care muriseră deja de un secol. Acestia erau episcopi antiohieni si părinti renumiti, Teodor din Mopsuestia, Teodoret din Cir si Iba din Edessa. Acuzatia era că scrierile celor trei, pătrunse de nestorianism, fuseseră condamnate de al treilea Sinod Ecumenic.
Acuzatorii monofiziti doreau condamnarea celor trei, chiar dacă acestia erau morti. Iustinian a fost determinat de puterea acestei controverse să convoace acest al cincilea Sinod Ecumenic, care s-a deschis la Constantinopol pe 5 mai 553, fiind prezidat de Eutihie, Patriarhul Constantinopolelui.
Au participat 165 de episcopi, iar scrierile celor trei au fost condamnate, iar ei însisi anatemizati. Această hotărâre a fost acceptată cu greu în Apus. În timpul Sinodului a apărut o dispută între episcopii răsăriteni si cei din Apus privind anatemizarea mortilor, si pentru un timp numele Papei a fost sters din scripte. Ruptura permanentă între Răsărit si Apus a fost evitată prin eforturile lui Iustinian.
Sinodul a confirmat învătătura Bisericii privind dubla natură a lui Hristos si a reafirmat că El este Dumnezeu desăvârsit si Om desăvârsit. Însusi Împăratul Iustinian si-a mărturisit credinta ortodoxă în forma cunoscutului imn bisericesc „Fiul unul-născut si Cuvânt al lui Dumnezeu”, care se cântă la Sfânta Liturghie.
Al saselea Sinod Ecumenic
Al saselea Sinod Ecumenic s-a tinut la Constantinopol în 680, fiind convocat de Împăratul Constantin IV Pogonatos. La el au participat 170 de episcopi.
În ciuda hotărârilor celui de-al cincilea Sinod Ecumenic, a legilor stricte si a măsurilor represive luate împotriva lui, monotelismul („o singură voie”) a continuat să producă tulburare în Biserică si în Stat. El a constituit temelia pentru crearea unor biserici noi si independente, cum ar fi cea armeană, cea etiopiană si a altora.
Ca rezultat al eforturilor împăciuitoare ale Împăratului Herakleu pentru aducerea înapoi a armenilor la Biserica Ortodoxă, a început să se răspândească o nouă învătătură privind Persoana lui Hristos. Prin aceasta se spunea că în Hristos, Dumnezeul-Om, ar fi existat o singură voie. Această învătătură s-a numit „monotelism” si a fost propusă initial ca un compromis între monofizitism si ortodoxie, pentru aducerea înapoi în Biserică a monofizitilor, într-o vreme în care Imperiul era amenintat de persi si ulterior de musulmani.
Atât Sergiu, Patriarhul de Constantinopol, cât si Papa Honorius, au acceptat formularea împăratului, prin care existau în Hristos două firi, însă un singur „mod de lucru”. În afirmarea învătăturii însă, Papa a folosit nefericita expresie „o singură voie” în Hristos, care înlocuia expresia „o singură energie” asupra căreia conveniseră ambele părti.
După dezbateri aprinse, al saselea Sinod Ecumenic a reusit să stingă controversa monotelită. Monotelismul a fost condamnat împreună cu sustinătorii lui.
Sinod a stabilit că „Hristos a avut două firi cu două moduri de lucru: ca Dumnezeu lucrând minuni, înviind din morti si urcând la cer; ca Om lucrând faptele cotidiene ale vietii. Fiecare fire îsi exercita propria ei voie”. Natura divină a lui Hristos a avut o misiune specifică de îndeplinit si la fel natura Lui umană, fără ca acestea să se amestece, să se schimbe sau să lupte una împotriva alteia. „Cele două firi (naturi) distincte si activitătile lor specifice erau în mod tainic unite în una Persoană Divină a Mântuitorului Iisus Hristos.”
Sinodul Trulan („al cinci-șaselea Sinod")
Acesta nu este al saptelea Sinod Ecumenic, ci mai degradă o completare la Sinoadele Ecumenice al cincilea si al saselea. El s-a tinut la Constantinopol în sala de sub cupola cea mare (trullos) a palatului împărătesc. De aceea se numeste Sinodul Trulan, în greacă fiind numit „al cinci-saselea”, iar în latină „quinisext”.
Sinodul a fost convocat de Iustinian II, în 692. Atât Sinodul Ecumenic al cincilea cât si al saselea dezbătuseră exclusiv problema hristologică, fără a discuta chestiuni de ordin bisericesc. Acest Sinod poate fi considerat o continuare a tuturor Sinoadelor Ecumenice anterioare, având în vedere că prin al doilea său canon el a ratificat toate canoanele si deciziile celor de dinaintea lui. El a ratificat de asemenea asa-numitele „Optzeci si cinci de Canoane Apostolice", canoanele sinoadelor locale si cele mai importante dintre canoanele principalilor Părinti ai Bisericii, acordându-le astfel autoritate ecumenică.
Canoanele de disciplină ale acestui Sinod, desi nu au fost acceptate de Papă iar în Răsărit au fost respectate numai partial, au contribuit semnificativ la mărirea diferentelor între Răsărit si Apus. De exemplu, canoanele 13, 30 si 48 privind căsătoria clericilor, altele referitoare la vârsta pentru hirotonire sau la oprirea căsătoriei pentru clerici, erau contrare unor practici din Apus, practici pe care Roma nu a acceptat să le schimbe conform hotărârilor acestui Sinod. Oricum, acelasi Sinod a întărit prin al saselea canon o practică aparte din Răsărit, potrivit căreia o persoană nu se mai putea căsători după ce a fost hirotonită într-una din treptele preotesti. Astfel, pentru prima oară, preotiei ca taină i se acorda întâietate fată de taina cununiei. Desi nu există nici o justificare dogmatică pentru această inferioritate doctrinară a tainei cununiei, interzicerea căsătoriei după hirotonire continuă până în ziua de azi în Biserica Ortodoxă.

Al saptelea Sinod Ecumenic
Acest Sinod a dezbătut în principal controversa referitoare la icoane si la locul lor în închinarea ortodoxă. El a fost convocat la Niceea în 787, de către Împărăteasa Irina, la cererea lui Trasie, Patriarhul de Constantinopol. La el au participat 367 de episcopi.
Mai înainte cu aproape o sută de ani, controversa iconoclastă (împotriva icoanelor) zguduise încă o dată temelia Bisericii si a Statului în Imperiul Bizantin. Excesele religioase si minunile atribuite icoanelor de către unii membrii ai societătii au făcut ca cinstirea icoanelor si închinarea ce i se cuvenea numai lui Dumnezeu să aducă a idolatrie. Aceasta a generat la rândul ei cealaltă extremă, prin care iconoclastii au eliminat complet icoanele din viata liturgică a Bisericii. Iconofilii considerau că icoanele serveau la păstrarea învătăturilor doctrinare ale Bisericii. Ei vedeau icoanele ca fiind modul dinamic al omului de exprimare a divinului prin artă si frumusete.
Sinodul a stabilit învătătura prin care icoanele trebuiau cinstite, dar nu închinate. Răspunzând invitatiei Împărătesei de a participa la Sinod, Papa Adrian a răspuns printr-o scrisoare prin care afirma cinstirea icoanelor, dar nu si închinarea care i se cuvenea numai lui Dumnezeu.
Hotărârea Sinodului de reintroducere a icoanelor în Biserică continea si un paragraf important pentru justificarea folosirii si cinstirii icoanelor în Biserica Ortodoxă până în ziua de azi: „Spunem că sfintele icoane, vopsite, în mozaic sau din alte materiale, trebuie expuse în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe vasele sfinte si pe vesmintele liturgice, pe pereti, pe mobilă, în case si de-a lungul drumurilor, si anume icoanele Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos, ale Maicii noastre de Dumnezeu Născătoarea, ale îngerilor si ale tuturor celor sfintiti. Mereu când sunt privite aceste reprezentări, ele îi fac pe cei care le privesc să-si aducă aminte si să iubească prototipul lor. Spunem, de asemenea, că ele trebuie sărutate si că sunt obiecte de venerare si cinstire (timitiki proskynisis), dar nu de adevărată închinare (latreia), care îi este rezervată numai Lui care este tinta credintei noastre si care are o fire divină. Venerarea adusă unei icoane este de fapt transmisă prototipului ei. Cel care venerează icoana îl venerează în realitate pe cel reprezentat în ea”.
Sinodul a emis 22 de canoane privind aspecte de ordin administrativ si disciplinar, condamnând simonia (hirotonirea pentru bani), alegerea episcopilor de către autoritatea statală si construirea de mănăstiri mixte. Totusi, în ciuda recunoasterii de către Papă a acestui Sinod, Carol cel Mare al Frantei a refuzat să-l recunoască nu numai ca ecumenic, ci în totalitatea lui. El nu a fost de acord cu hotărârea de venerare a icoanelor si, ca urmare a opozitiei lui, în 794 s-a tinut la Frankfurt un sinod prin care se condamna venerarea icoanelor si se respingea întregul Sinod. Acest Sinod a fost recunoscut în Apus abia la sfârsitul secolului al 9-lea, însă fără acele norme care erau contrare practicilor din Biserica Catolică.
Un Sinod regional a fost convocat la Constantinopol în anul 843, sub Împărăteasa Teodora. Venerarea icoanelor a fost solemn proclamată în Catedrala Sfânta Sofia. Călugări si preoti au mers în procesiune si au restaurat icoanele la locul lor de cinste. Ziua aceea s-a numit „Triumful Ortodoxiei" si până în prezent este sărbătorită anual printr-o slujbă aparte în prima duminică din Postul Mare - „Duminica Ortodoxiei”.




Sfintele Taine
Mântuitorul Iisus Hristos ne cheamă neincetat la sfintirea vietii noastre, la mântuire. Aceasta poate fi dobândită numai in Sfinta Sa Biserică, cunoscand si împlinind Cuvântul lui Dumnezeu si împărtăsindu-ne cu Sfintele Taine ale Bisericii.
In urma pogorârii Sfântului Duh, cerul ne-a rămas deschis si, astfel, harul si darurile Lui se revarsă neincetat asupra si spre sfintirea celor ce fac parte din Trupul Mântuitorului Hristos, din Biserică. Dar lucrările văzute instituite de Hristos si săvârsite de episcop si preot, prin care, în chip nevăzut, se impărtăseste credinciosului harul Duhului Sfânt, se numesc Taine. 
Sfintele Taine sunt lucrări văzute, pentru că omul are nu numai suflet rational înzestrat cu libiertate, ci si trup. Prin aceste lucrări ni se împărtăseste însă harul nevăzut al Duhului Sfânt. Partea văzută sau externă a Sfintelor Taine o formează lucrurile, cuvintele si actele slujbei, iar partea internă sau nevăzută a Sfintelor Taine este harul dumnezeiesc care se împărtăseste prin partea văzută. Scopul Sfintelor Taine fiind sfintirea omului, harul pe care ele îl împărtăsesc este harul sfintitor. Iar ceea ce produce harul în sufletele credinciosilor, roadele speciale ale acestui har, sunt efectele Tainelor. Desi, după natura lui, harul dumnezeiesc este unul singur, totusi, prin lucrarea pe care o implineste, se deosebeste de la Taină la Taină. De pildă prin Sfântul Botez ni se împărtăseste harul iertării păcatului strămosesc si eventual al celor personale, precum si harul înfierii noastre. Prin Sfântul Mir — harul cresterii în Hristos. Ceea ce caracterizează si deosebeste o Taină de toate celelalte Taine este harul special pe care îl împărtăsesc. Taina Sfântului Botez ne încorporează in Hristos si ne face mădular al Bisericii Sale. El ne deschide usa spre celelalte Sfinte Taine.
Sfânta noastră Biserică ne învată că sunt sapte Sfinte Taine, toate întemeiate de Matuitorul nostru Iisus Hristos. Acestea sunt următoarele: Botezul, Mirungerea, Cuminecătura sau Impărtăsania, Mărturisirea, Preotia (Hirotonâa), Cununia (Nunta) si Maslul.
Sfintele Taine au fost săvârsite de sfintii apostoli si sunt săvârsite de urmasii lor legiuiti, după cum bine citim în Sfânta Scriptură : «asa să ne socotească pe noi fiecare om : ca slujitori ai lui Hristos si ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu»
(1 Cor. IV, 1). Deci nu oricare om poate să fie slujitorul Sfântelor Taine, după cum iarăsi aflăm din Sfiânta Scriptură, că Iisus Hristos «a dat pe unii ca să fie apostoli, pe altii prooroci, pe altii binevestitori, pe altii păstori si învătători, spre desăvârsirea sfintilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos» (Efes. IV, 11—12; 1 Cor. XII, 28—30 ; Evr. V, 1—6).
Astfel Sfintele Taine, pe care le avem de la Mântuitorul Iisus Hristos, ne sunt asemenea unor izvoare curate prin care curge puterea sfintitoare a harului dumnezeiesc, sau si asemenea unor stâlpi de neclintit pe care se reazimă viata cea nouă, viata crestină.
După sfintii părinti ai Bisericii Sfintele Taine sunt focul care încălzeste inimile, arde patimile si luminează sufletele si rodeste spre un folos ; altoiul care nobilează viata ; apa care spală întinăciunea patimilor si păcatelor; pâinea duhovnicească ce hrăneste sufletele noastre si doctoriile care ni se dau spre întărirea trupească si sufletească, spre viată vesnică.
Se întelege însă că atât pentru săvirsirea, cât si pentru primirea cu vrednicie a Sfintelor Taine este de trebuintă o pregătire deosebită, de pe urma căreia să si fim vrednici de harul lui Dumnezeu. Să cugetăm în liniste si cu răgaz la sfintenia Tainelor, la lucrarea lor mântuitoare, la adevărul că puterea lor este atit de mare, încât ele pătrund fiinta noastră, ne vindecă de durerile noastre sufletesti, ne hrănesc duhovniceste, ne sfintesc spre viată vesnică (Ioan IV, 10—14).
In mod deosebit, Sfintele Taine ne impărtăsesc si întăresc in noi darurile Sfântului Duh (Isaia XI, 2), adică dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinta, blândetea, înfrânarea, curătia (Gal. V, 22—23). Iar aceste daruri sunt izvoare de sfintenie si de mântuire celor ce vin la Hristos si rămân ai lui Hristos (Efes. II, 5).
Sfintele Taine ne unesc cu Dumnezeu, făcând din noi locasuri ale Părintelui Ceresc, cum ne încredintează sfântul apostol, zicând că : «suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că : Voi locui în ei si voi umbla si voi fi Dumnezeul lor si ei vor fi poporul Meu» (2 Cor. VI, 16). Ele ne unesc si ne înfrătesc pe unii cu altii, nasc în noi viată nouă si buourie curată.
Dar noi suntem chemati nu numai sa primim, ci să si lucrăm împreună cu darurile Sfintelor Taine, ca ele să rodească în noi cât mai bogat; să ne fie trepte ale desăvârsirii, scări cu ajutorul cărora să urcăm de pe pământ la cer, la viata cea neimbătrânitoare si pururea vesnică (Ioan VI, 27 ; 1 Ioan II, 25).

1) TAINA SFÂNTULUI BOTEZ
Sfântul Botez este întâia dintre Tainele Sfintei Biserici; este ușa prin care se întră în Sfânta Biserică. Si numai ajungând membri ai Bisericii lui Hristos ne putem învrednici si de primirea celorlalte Sfinte Taine.
Taina Sfântului Botez a fost așezată de Mântuitorul Iisus Hristos prin cuvintele : «Mergând, învătati toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh» (Matei XXVIII, 19). Acestea le-a grăit după învierea Sa din morti.
Dar Taina Sfântului Botez nu este numai usa prin care se intră în Sfânta Biserică a lui Hristos, ci si pentru câstigarea impărătiei lui Dumnezeu, asa cum ne încredintează însusi Mântuitorul, zicând : «De nu se va naste cineva din apă si din Duh, nu va putea să intre în împărătia lui Dumnezeu.» (Ioan III, 5).
Si înaintemergătorul Mântuitorului Hristos, sfântul Ioan, a botezat la Iordam. Dar botezul lui nu era Taină, ci inchipuia doar curătirea. de păcate prin credintă si pocăintă; el era mai mult un îndemn la pocăintă, un semn văzut si pregătitor spre cele ce aveau să vină, cum mărturiseste chiar sfântul Ioan Botezătorul: «Eu unul vă botez cu apă spre pocăintă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine ; Lui nu sunt vrednic să-I duc încăltămintea. Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt si cu foc» (Matei III, 11). Mai târziu, si sfântul apostol Pavel, întâlnind în calea sa pe unii care primiseră botezul lui Ioan, i-a întrebat: «Primit-ati voi Duhul Sfânt când ati crezut ? lar ei au zis către el: Dar nici n-am auzit, dacă este Duh Sfânt. Si el a zis : Deci în ce v-ati botezat ? Ei au zis: In botezul lui Ioan. Iar Pavel a zis : Ioan a botezat cu botezul pocăintei, spunând poporului să creadă în Cel ce avea să vină după el, adică in Iisus Hristos. Si auzind ei, s-au botezat în numele Domnului Iisus» (Fapte XIX, 1—5), adică au primit Botezul crestin.
Sfântul Botez instituit de Mântuitorul Iisus Hristos nu este doar un semn pregătitor pentru cele ce ar fi să vină, ci este o Sfântă Taină a Bisericii lui Hristos.
Partea văzută a Tainei Sfântului Botez constă din afundarea de trei ori în apa sfintită a celui ce se botează si în rostirea cuvintelor : «Botează-se robul lui Dumnezeu. (N) In numele Tatălui, amin, si al Fiului, amin, si al Sfantului Duh, amin.; acum si pururea si in vecii vecilor, amin».
Sfânta noastră Biserică face Botezul prin aiundaie, nu prin turnare sau prân stropire, pentru că chiar cuvântul botez are ânsemnarea de «a afunda", «a cufunda». Sub formă de turnare sau prin stropire se săvârseste doar în împrejurări cu totul deosebite, când, de pildă, cineva este greu biolnav sau când nu se află la îndemână apă din destul.
Apa care se foloseste la Taina Sfântului Botez trebuie să fie naturală, curată, cu nimic amestecată.
Efectele primirii Tainei Sfântului Botez sunt : iertarea păcatului strămosesc si a tuturor păcatelor săvârsite înainte de Botez în situatia celor ce se botează mai târziu ; renasterea, sau nasterea la o viată nouă duhovnicească, viată de curătie si sfintenie ; de asemenea, primirea în sânul Sfintei Biserici, adică numărarea celui botezat între fiii ei, putându-se împărtăsi de toate celelalte Sfinte Taine si de bunurile sufletesti pe care Sfânta Biserică le dăruieste membrilor ei (cum s-a mai arătat). De aici si denumirile date Tainei Sfântului Botez: «baie», «izvor sfânt», «luminare», «renastere», «nastere din nou», «sfintire», «pecetea lui Hristos», «baia vietii"-, «baia renasterii»i «baia pocăintei».
Botezul sterge si vina si pedeapsa pentru păcate, dar el nu nimiceste si urmările păcatului strămosesc, cum sunt: slăbirea vointei si inclinarea spre rău, pofta inimii, suferintele, bolile si moartea.
Săvârsitorii Tainei Sfantului Botez sunt episcopii si preotii, căci lor le-a încredintat Mântuitorul Iisus Hristos puterea de a săvârsi Sfintele Taine. Numai în caz de nevoie poate boteza si diaconul, iar în cazuri cu totul deosebite poate face acest lucru si un simplu credincios, având însă grijă să rostească cuvintele care arată că lucrarea se face în numele Sfintei Treimi. In acest căz, dacă cel botezat trăieste, trebuie chemat preotul pentru citirea rugăciunilor din rânduiala Botezului si administrarea Tainei Mirungerii si împărtăsaniei.
Dacă sunt unii crestini din afara Bisericii Ortodoxe care spun că nu trebuie să botezăm pe prunci, pentru că ei nu au păcate si, mai ales, pentru că nu pot să mărturisească credinta lor, noi rămânem la practica noastră, veche cât Biserica, de a boteza pe prunci, practică întemeiată si pe Sfânta Scriptură si pe Sfânta Traditie si pe ratiune. Aceasta, pentru că Taina Sfantului Botez este absolut necesară pentru mantuire, de la care nu pot fi exclusi nici copiii. Primitorii Tainei Sfântului Botez sunt toti cei nebotezati, de orice vârstă ar fi ei, toti fiind întinati de păcatul strămosesc (Fapte XVI, 14—15; XVI, 33; 1 Cor. I, 16, 14—15 ; XVI, 23). Necesitatea Botezului pentru toti este arătată de Mântuitorul prin cuvintele: «Adevărat zic, de nu se va naste cineva din apă si din Duh, nu va putea să intre în impărătia lui Dumnezeu» (Ioan III, 5). Chiar din timpul sfintilor apostoli se săvârsea botezul copiilor : Lidia si casa ei (Fapte XVI, 15) ; temnicerul si casa lui (Fapte XVI, 33) ; Crispus si casa lui (Fapte XVIII, 8) ; Stefanas si casa lui (1 Cor.I, 76).
Sfânta Taină a Botezului este săvârsită de preoti, care au primit harul sfintitor al preotiei. Este socotită sărbătoare mare pentru orice familie de crestin ziua în care copiii nou-născuti primesc Taina Sfântului Botez si intră prin ea în rândul credinciosilor crestini. Potrivit rânduielilor sale, Biserica noastră botează pe prunci, curând dupa nasterea lor. Asa a făcut ea dela început.
Dacd botezul ne curăteste în primul rând de păcatul strămosesc, oare trebuie să uităm că si copiii se nasc cu acest păcat ? Stim ce spune psalmisitul: «Intru fărădelegi m-am zămislit si în păcate m-a născut maica mea» (Ps. L, 6). Stim ce spune si sfântul apostol Pavel : «De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume si prin păcat moartea, asa moartea a trecut la toti oamenii, prin acela în care toti au păcătuit» (Rom. V, 12). Acest lucru cunoscându-l, că toti ne nastem cu păcatul strămosesc, avem noi siguranta că un prunc va trăi până la vârsta când poate să cunoască si să mărturisească credinta în Hristos, pentru ca atunci să-l botezăm ? Putem noi să riscăm ca el să moară nebotezat, sub osânda păcatului strămosesc ?
Iar dacă ne referim la vremurile străvechi, la Traditia Bisericii, vedem că de atunci, din secolele I—II si III se practica botezul copiilor. Sfintii părinti arată în scrierile lor că Biserica a primit de la apostoli obisnuinta de a administra botezul si pruncilor.
In ceea ce priveste faptul că pruncii nu pot să-si mărturisească credinta crestină, Biserica are ca garant pe nasii care-i primesc la botez, care mărturisesc pentru acestia credinta crestină rostind Crezul si care îsi iau indatorirea ca finii lor să fie crescuti de ei în credinta Bisericii.
De altfel, noi cunoastem tot din Sfintele Scripturi atâtea cazuri când pentru credinta cuiva Dumnezeu S-a îndurat de cel pentru care acesta se ruga. Sa ne amintim că Mântuitorul a vindecat pe sluga sutasului din Capernaum pentru credinta stăpânului său ; a vindecat pe fiica femeii canaanence pentru credinta mamei sale, si a înviat pe fiica lui Iair pentru credinta tatălui său, si pe fiul văduvei din Nain pentru credinta mamei sale. Si atunci să nu credem noi că botezul poate fi săvârsit pruncilor pe temeiul credintei nasilor lor?
Ca să facă mărturisirea de credintă, nasului i se cere să fie buin credincios, să fie mai în vârstă ; de asemenea, sa fie de acelas sex cu pruncul care se botează. Părintii pruncului nu pot fi nasi. Este bine ca pentru fiecare nou botezat să fie numai un nas.
Nasul are îndatorirea sa îngrijească de viata sufletească a finului său, învătându-l, la vremea cuvenită, adevărurile dreptei noastre credinte spre a face din el un bun credincios, mădular sănătos al Sfintei Biserici. Dar si finul este dator cu ascultare si cu respect fată de nas, în aceeasi măsură cum îi ascultă pe părintii săi trupesti.
Există un Botez al muceniciei sau al sangelui (Matei X, 32 ; XVI, 25), cunoscut în cele dintâi veacuri crestine, întelegând prin el moartea martirică, în persecutii, pentru Mântuitorul Iisus Hristos. Sfintii părinti îl socotesc asemenea Botezului din apă si din Duh, umeori chiar mai de pret decât acesta (sfântul Grigorie Teologul).
Mai cunoastem si Botezul dorintei care constă în dorinta arzătoare a cuiva de a ajunge membru al Sfintei Biserici, ducând o viată de pocăintă si în virtute. Dacă dintr-o pricină oarecare fără voia lui nu ajunge să primească botezul prin apă si prin Duh, el e socotit botezat cu Botezul dorintei.
Taina Sfântului Botez nu se repetă. Căci «este un Domn, o credintă, un botez» (Efes. IV, 5)... «Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor», rosteste cel ce primeste Sfânta Taină a Botezului (Art. 10 din Simbolul Credintei). Intr-adevăr, după cum cineva nu se naste trupeste decât o singură dată, tot asemenea nasterea sufletească nu poate fi decât una singură. Numai dacă a fost găsit un prunc si nu se stie sigur de a fost sau nu botezat, atunci acesta este botezat conditionat, dacă n-a fost botezat. Deci nici aici nu se săvârseste un al doilea botez.
LECTURĂ DIN SFINTII PĂRINTI
«Cati în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati îmbrăcat» (Gal. III, 27).
— «Scufundându-te în apă, unde-ti pierzi urma, înseamnă că ai ajuns să te lipsesti de viata din aer. Iar a te lipsi de viată, e tot una cu a muri. Când, peste câteva clipe, te-ai ridicat la fata apei, ajungând iar la lumină, inseamnă că te doresti fierbinte după altă viata, iar după ce ai dobândit-o trăiesti numai din ea. Din această pricină si cerem în slujba Botezului ajutorul Făcătorului a toate, iar o nastere din nou e cu mult mai însemnată decât cea dintâi. Acum si chipul lui Dumnezeu se întipăreste mai bine în sufletul celui botezat decât odinioară, iar statura lui e făcută acuma si mai întocmai după modelul dumnezeiesc, căci de-acuma chiar modelul ni se arată cu trăsături mai lămurite» (Nicolae Cabasila, Viata in Hristos).

2) TAINA SFÂNTULUI MIR
Asa cum pruncul nou-născut are nevoie de hrană pentru a creste si a se întări în cele trupesti, cel născut prin Taina Sfântului Botez are trebuintă de crestere si întărire duhovnicească în viata cea nouă, viata în Hristos Domnul. Iar această intărire, care vine de la Sfântul Duh, i se dă celui botezat prin a doua Taină a Sfintei Biserici, prin Sfântul Mir (Mirungerea).
Taina Sfântului Mir (Mirungerea) este instituită de Domnul nostru Iisus Hristos care făgăduieste sfintilor apostoli că le va trimite Duhul Sfânt: «Si iată, Eu trimit peste voi făgăduinta Tatălui Meu ; voi însă, sedeti în cetate până ce vă veti imbrăca cu putere de sus» (Luca XXIV, 49 ; vezi si Ioan XIV, 16—17, 26; XV, 13—15; Matei X, 20). In chip mai lămurit, pentru întelegerea noastră, mai vădit si mai strălucit avea să se arate instituirea acestei Sfinte Taine în ziua Cincizecimii, in ziua Pogorârii Sfântului Duh cu toate darurile Sale.
Sfintii apostoli au împărtăsit Taina Sfântului Mir celor botezati, cum citim în Sfânta Scriptură : «Apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dummezeu, au trimis la ei pe Petru si pe Ioan, care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duh Sfânt, căci nu se pogorâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezati în numele Domnului Iisus. Atunci îsi puneau mâinile peste ei, si ei luau Duh Sfant» (Fapte VIII, 14—17).
Aflăm asadar că, incă de la inceput, Taina Sfântului Mir era, ca si în vremea noastră, nedespărtită de Taina Sfântului Botez. De asemenea, că ea se împărtăsea prin punerea mâinilor numai de către sfintii apostoli asupra celor botezati. Astfel, si în Efes, sfântul apostol Pavel a impărtăsit Sfânta Taină a Mirului unora pe care i-a botezat cu botezul lui Iisus — Botezul crestin — si care nu avuseseră până atunci decât botezul lui Ioan (Fapte XIX, 1—6).
Sfintii apostoli împărtăseau Duhul Sfânt celor botezati atât prin punerea mâinilor (Fapte VIII, 14—16 ; Evrei VI, 2 ; Fapte XIX, 1—6), cât si prin ungerea sau pecetluirea cu Sfântul Mir a celor botezati: «Iar Cel ce ne întăreste pe noi împreună cu voi în Hristos si ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a si pecetluit si ne-a dat arvuna Duhului în inimile noastre» (2 Cor. I, 21—22 ; Efes. IV, 30) ; «Iar voi ungere aveti de la Cel Sfânt si stiti toate... ungerea pe care ati luat-o de la El rămâne întru voi si nu aveti trebuintă ca să vă învete cineva» (1 IoanII,-20, 27).
Cu trecerea vremii, numărul credinciosilor a sporit, iar sfintii apostoli nu au mai putut ajunge peste tot, ca să-si pună mâinile asupra tuturor. De aceea s-a îndătinat săvârsirea Tainei Sfântului Mir prin ungere de către urmasii lor, adică de către episcopii si preotii Bisericii, cum se face si azi.
Despre toate acestea ne încredintează si Sfânta Traditie prin mărturii din secolele II, III si IV: «După ce am iesit din baia Botezului, ne ungem cu ungere sfântă, după ritualul vechi, precum si la preotie se ungeau cu untdelemm din corn. Ungerea ni se face matenal, dar ea poartă roade duhovnicesti, după cum si la Botez, afundarea este un act material, dar roadele sunt duhovnicesti, că suntem curătiti de păcate... Apoi vine punerea mâinilor, cu care unindu-se binecuvântarea, se cheamă si se coboară Sfântul Duh» (Tertulian). «Vouă, după ce ati iesit din cristelnita sfintei ape, vi s-a dat ungerea, preinchipuirea aceleia cu care a fost uns Hristos ; iar aceasta este Sfântul Duh» (Sfântul Chiril al Ierusalimului).
Partea văzută a Sfintei Taine a Mirungerii o constituie ungerea în formă de cruce cu Sfântul Mir a părtilor mai însemnate ale trupului si a organelor simturilor, cu rostirea, de fiecare dată, a cuvintelor: «Pecetea darului Duhului Sfânt. Amin».
Sfântul Mir se prepară din untdelemn, vin si 38 diferite aromate si se sfinteste de către un sobor de episcopi, în Joia Patimilor. Amestecul acestor aromate simbolizează bogătia si felurimea darurilor Sfântului Duh de care se împărtăsesc primitorii acestei Taine.
Săvârsitorul Tainei Mârungerii este episcopul sau preotul. Sfânta Taină a Mirungerii împărtăseste primitorilor harul Sfântului Duh, care luminează mintea pentru întelegerea si mărturisirea adevărului crestin ; ea întăreste voia pentru propăsirea în toate cele bune, dând astfel celor botezati tăria de a fi adevărati crestini sau locasuri vrednice ale Sfântului Duh. Darurile acestea sunt vii si lucrătoare în sufletul crestinului care rămâne în Biserică si participă la viata Bisericii.
Sfânta Taină a Mirungerii nu se repetă. Chiar dacă se obisnuieste ca cei care s-au lepădat de credinta crestină ori au părăsit Sfânta Biserică si vor să se întoarcă din nou la ea, să fie iarăsi unsi, aceasta nu înseamnă o repetare a Sfintei Taine, ci numai reintărirea lor în dreapta credintă.
RUGĂCIUNE
«Cel ce ai dăruit robului Tău izbăvire de păcate prin Sfântul Botez si i-ai dat lui înnoirea vietii, însuti, Stăpâne Doamne, binevoieste să strălucească pururea lumina fetii Tale în inima lui ; apără pavăza credintei lui nebântuită de vrăjmasi, păzeste într-insul nespurcată si neintinată haina nestricăciunii cu care s-a îmbrăcat, păstrând într-insul, cu harul Tău, nestricată pecetea cea duhovnicească ; si fii milostiv acestuia si nouă, după multimea îndurărilor Tale. Că s-a binecuvântat si s-a preaslăvit preacinstitul si de mare cuviintă numele Tău, al Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin».

3) TAINA SFINTEI IMPĂRTĂSANII
Născut la viata cea nouă, viata în Iisus Hristos, întărit in ea prin pecetea darului Sfântului Duh, de acum fiu al Sfintei Biserici, credinciosul se poate învrednici si de primirea celorlalte Sfinte Taine. Asa i se dă lui Taina Sfintei împărtăsanii sau Cuminecături, prin care, sub chipul pâinii si al vinului primeste însusi Trupul si Sângele Mântuitorului Iisus Hristos spre iertarea păcatelor si spre viata de veci.
Această Sfântă Taină se mai numeste si Sfânta Euharistie ceea ce înseamnă multmnire, pentru că atunci când a asezat-o, la Cina cea de Taină, Mântuitorul Hristos a multumit Părintelui ceresc înainte de a frânge pâinea si a o da sfintilor apostoli. Dar ea este si o jertfă de multumire către Dumnezeu adusa de Sfanta Biserică, de credinciosii ei, prin episcop sau preot.
Sfânta Impărtăsanie ii uneste pe credinciosi cu Mantuitorul Iisus Hristos, dar îi uneste si între ei prin aceeasi credintă si prin dragoste crestinească ; ei sunt una si aceeasi obste crestinească în fata aceluiasi sfânt altar, împărtăsindu-se de toate darurile dumnezeiesti din unul si aceiasi potir.
Sfânta împărtăsanie nu este numai o Taină, ci si o jertfă reală, nesângeroasă, adusă lui Dumnezeu, Jertfa trupului si a sângelui lui Iisus Hristos. Acelasi Hristos S-a jertfit pe cruce si Se jertfeste în Sfânta Euharistie. Deosebirea este că jertfa de pe cruce este sângeroasă, pe cand cea din Sfânta Euharistie este nesângeroasă, însă strâns unită cu cea de pe cruce pe care o actualizează până la sfârsitul veacurilor
Sfânta Impărtăsanie este cea mai mare Taină, fiindcă prin ea noi nu primim numai harul dumnezeiesc, ci pe însusi izvorul harului, pe Iisus Hristos, împărtăsindu-ne cu Trupul si Sângele Său.
Mântuitorul Hristos a instituit Taina Sfintei Euharistii sau împărtăsanii în Joia înaintea mintuitoarelor Sale Patimi, la Cina cea de Taină. Atunci, luând pâinea si binecuvântând-o, a frant-o si, dând-o ucenicilor Săi, a zis: «Luati, mâncati, acesta este Trupul Meu. Si luând paharul si multumind, le-a dat, zicand : Beti dintru acesta toti, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru multi se varsă spre iertarea păcatelor» (Matei XXVI, 26—28). După aceea le-a poruncit : «Aceasta să faceti întru pomenirea Mea» (Luca XXII, 19).
Sfânta Taină a împărtăsaniei se savarseste numai de episcop si preot, în virtutea puterii date lor de Mântuitorul Hristos, prin sfintii apostoli (Luca XXII, 19) si numai în cadrul Sfintei Liturghii; ea este miezul si centrul Sfintei si Dumnezeiestii Liturghii. Darurile ce se aduc spre prefacere în Trupul si Sângele Domnului sunt painea din grâu curat si dospită si vinul, tot curat, din struguri.
Prefacerea pâinii si vinului în Trupul si Sângele Domnului, în vremea Sfintei Liturghii, are loc atunci când preotul sau episcopul, ridicând mâinile, fruntea si inima către cer se roagă fierbinte :
"Incă aducem Tie această slujbă duhovnicească si fără de sânge, si Te chemăm, Te rugăm si cu umilintă la Tine cădem : Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi si peste aceste Daruri ce sunt puse înainte si fă, adică, pâinea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tău, iar ceea ce este in potirul acesta, Cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt".
In acest timp, la strană se cântă «Pe Tine Te lăudăm», iar credinciosii îngenunchează, căci acum se săvârseste prefacerea, iar nu atunci când se rostesc cuvintele de instituire a Sfintei Taine : «Luati mâncati... Beti dintru acesta toti...». Cum se petrece acest lucru, mintea noastră nu poate pricepe; se face în chip tainic, mai presus de întelegerea noastră.
In încercările lor de a deslusi măcar în parte această lucrare întru totul tainică, până si cei mai mari si mai alesi cugetători crestini nu au găsit cuvinte potrivite.
Dar trebuie să luăm aminte, înainte si mai presus de toate, că ceea ce se săvârseste la Sfânta Liturghie nu este doar o asemănare cu ceea ce s-a făcut la Cina cea de Taină, ci Insusi Mântuitorul Iisus Hristos este prezent aici sub chipul pâinii si al vinului. El, Hristos Domnul, ne-a grăit limpede despre aceasta incă înaintea Sfintelor Sale Patimi, zicând : «Cel ce mănâncă Trupul Meu si bea Sângele Meu are viată vesnică, si Eu îl voi invia în ziua cea de apoi» (Ioan VI, 54). Căci «adevărat, adevăiat zic vouă, dacă nu veti manca Trupul Fiului Omului si nu veti bea Sângele Lui, nu veti avea viată în voi» (Ioan VI, 53).
La primirea Sfintei Cuminecături sunt chemati toti fiii Sfintei Bisenci; ei se pot împărtăsi cu Trupul si Sângele Domnului, dacă mai întâi si-au mărturisit pacatele si au fost dezlegati de preotul duhovnic. După primirea Sfintei Cuminecături se cuvine să nu mai sărute icoana, sau mâna episcopului sau preotului, să-si păzească limba de orice vorbă desartă, de blestem, de clevetiri, cinstind astfel Dumnezeiescul Trup si Sânge pe care l-au primit.
Mari, multe si minunate sunt roadele Sfintei Cuminecături pentru viata duhovnicească a credinciosului crestin. Căci cel ce se împărtăseste cu Trupul si Sângele Domnului se uneste tainic cu Domnul si, prin aceasta, îsi umple sufletul cu har si cu toate bunurile duhovnicesti pe care le aduce o asemenea unire. Cel ce mănâncă Trupul Meu si bea Sângele Meu rămâne intru Mine si Eu întru El» (Ioan VI, 56), ne grăieste Mântuitorul. El îsi sporeste viata duhovnicească : «Cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine» (Ioan VI, 57), adaugă Hristos Iisus. Si ce-i poate fi mai de folos credinciosului crestin, decât trăirea lui cu Hristos si în Hristos.
Sfântul Ignatie Teoforul spune că Sfânta Cuminecătură «este leacul nemuririi, dându-ni-se «spre iertarea păcatelor si spre viata de veci». Ea păstrează si strânsa legătură cu întregul Trup al Sfintei Biserici, în care Mântuitorul Iisus Hristos se află prezent fără întrerupere.
Dat fiind roadele Sfintei Cuminecături, Sfânta Biserică porunceste fiilor ei să se pregătească si să se împărtăsească cât mai des cu Trupul si Sângele lui Hristos. îndeosebi, în cele patru posturi mari de peste an, în preajma unei călătorii mai îndelungate, la caz de suferintă si boală, ca si înainte ca mirii să se învrednicească de Sfânta Cununie. Eiectele binefăcătoare ale Sfintei împărtăsanii apar numai în sufletele celor care au primit-o cu vrednicie. Celor nepregătiti si nevrednici le aduce osândă de la Dumnezeu (1 Cor. XI, 27—29).

4) TAINA SPOVEDANIEI
Este Taina în care Dumnezeu iartă, prin duhovnic, păcatele crestinilor care se căiesc sincer si le mărturisesc la scaunul spovedaniei, în fata preotului.
Ea are diferite numiri. Se numeste pocăintă, pentru că cel ce o primeste trebuie să regrete în mod sincer, păcatele săvârsite si mărturisite preotului duhovnic; mărturisire sau spovedanie, întrucât crestinul îsi mărturiseste păcatele în fata preotului; al doilea Botez, pentru că prin ea se spală păcatele întocmai ca prin Taina Botezului; iertare, dezlegare, pentru că prin ea se dezleagă păcătosul de legătura păcatelor; împăcare, pentru că ne împacă cu Dumnezeu.
Mântuitorul Hristos a îngăduit această Taină sfintilor Săi apostoli când le-a spus : "Oricâte veti lega pe pământ, vor fi legate si in cer si oricâte veti dezlega pe pământ, vor fi dezlegate si in cer" (Matei XVIII, 18; XVI, 19). El a instituit-o apoi după Sfânta Sa inviere din morti, când arătându-Se apostolilor le-a zis : «Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl vă trimit si Eu pe voi. Si zicând aceasta, a suflat asupra lor si le-a zis : Luati Duh Sfânt; cărora veti ierta păcatele, le vor fi iertate si cărora le veti tine, vor fi tinute» (Ioan XX, 21—23). Puterea de a lega si dezlega păcatele o are numai Mântuitorul Hristos, cum ne-a arătat (Luca V, 20 si 24), dar El a dat această putere si apostolilor (Ioan XX, 21-23) si prin acestia, episcopilor si preotilor.
Recunoasterea păcatelor se face prin mărturisirea sau spovedirea lor, prin viu grai, în fata preotului-duhovnic. Păcatul apasă constiinta noastră ca o piatră si o răneste dureros. Dar prin mărturisire, sufletul se usurează, inima dobândeste liniste, constiinta câstigă împăcare si rana se vindecă. După cum bucuriile cer să fie mărturisite si prin aceasta îsi sporesc frumusetea, asemenea si durerile se cer mărturisite si astfel sufletul se usurează.
Păcatul, oricum ar fi el, mare sau mic, trebuie să fie mărtunsit în fata preotului duhovnic, cu adâncă părere de rău, cu hotărârea de a nu mai gresi, cu credinta puternică în Hristos si cu nădejdea în îndurarea Lui. Aceasta, pentru a ne păstra mereu curată haina sufletului nostru, pentru a nu ne despărti de Dumnezeu. Sfântul apostol Iacob ne îndeamnă, zicând : «Mărturisiti-vă unul (credinciosul) altuia (preotului) păcatele si vă rugati unul pentru altul, ca să vă vindecati, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului" (Iacob V, 16). Asadar, când ne simtim apăsati de păcate, când suntem bolnavi sufleteste, să alergăm la preotii Sfintei Biserici si lor să ne mărturisim, ca prin rugăciunea si dezlegarea lor să dobândim iertarea păcatelor (Iacob V, 14—15). Si în alt loc ni se grăieste despre îndatorirea crestină de a ne mărturisi păcatele: «Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi însine si adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele, El — Iisus Hristos — este credincios si drept, ca să ne ierte păcatele si să ne urâțească pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit, îl facem mincinos, si cuvântul Lui nu este Intru noi» (1 Ioan I, 8—10).
Lucru deosebit de însemnat nu este însă numai mărturisirea păcatelor, ci căință, adică părerea de rău si durerea sufletească pe care o simte creștinul pentru păcatele săvârșite în felurite chipuri. Căci fără de căintă, Sfânta Mărturisire sau Pocăinta nu ne aduce roadele dorite ; nu ne aduce iertarea si împăcarea cu Dumnezeu. Iar căinta trebuie să fie sinceră, deplină (pentru toate păcatele) si să izvorască din credinta, nădejdea si iubirea lui Dumnezeu.
Aceeasi însemnătate o are si hotărirea de îndreptare, curajul prin care punem hotar între viata trecută si cea viitoare; o hotărâre sfântă, că vom duce de acum înainte o viată nouă, viată în Hristos, făcând fapte vrednice de pocăintă (Matei III, 7).
Mărturisirea sau însirarea păcatelor fără căintă adevărată si fără hotărâre de îndreptare, nu aduce iertarea păcatelor (Luca XIII, 5).
Cerintele unei bune mărturisiri a păcatelor trebuie împlinite printr-o pregătire din bună vreme, cu deosebire prin post si rugăciune. Căci postul smereste trupul, iar rugăciunea deschide sufletul credinciosului în fata lui Dumnezeu. De asemenea, să cercetăm în cei măsură ne-am împlinit datoriile către Dumnezeu, către Sfânta Biserică, apoi către aproapele, către familie, către noi însine, către Patrie, si asa să păsim către Sfânta Taină a Spovedaniei.
Stiut este că Sfânta Mărturisire se administrează celor ce se pregătesc a primi Sfânta Cuminecătură. De aceea si grăieste sfântul apostol Pavel: «Să se cerceteze (însă) omul pe sine si asa să mănânce din pâine si să bea din pahar» (1 Cor. XI, 28), adică să ia Sfântul Trup si Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos numai după vrednică mărturisire.
După ascultarea celor mărturisite de crestin, dacă din ele se vădeste căintă si hotărâre de îndreptare, preotul-duhovnic îl dezleagă pe acesta prin cuvintele : "Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul si cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule, si să-ti lase toate păcatele. Si eu, nevrednicul preot si duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert si te dezleg de toate păcatele, în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh. Amin".
Potrivit cu greutatea păcatelor mărturisite si după cea mai bună socotintă a preotului-duhovnic, celui ce s-a spovedit i se dă, înainte de dezlegare, un canon de pocăinta, ca de pildă : rugăciuni, metanii, participarea la sfintele slujbe si îndeosebi la Sfânta Liturghie din duminici si sărbători, fapte de milostenie, înfrânări de la anumite mâncăruri sau fapte. Toate acestea nu urmăresc pedepsirea celui ce s-a mărturisit, ci îndreptarea lui; ele sunt asemenea unor leacuri spre însănătosire duhovnicească, spre întărire în virtute si îndepărtare de păcat.
Roadele Sfintei Mărturisiri sunt de nepretuit. Căci ea ne dezbracă de haina întinată a păcatelor si ne îmbracă în haina cea nouă a virtutilor crestine, în haina luminoasă a harului dumnezeiesc ; din starea de păcat si de osândă, ea ne trece în starea de har mântuitor. Ea ne deschide calea spre desăvârsire, ne sporeste evlavia, rodeste curătia sufletului, pacea cugetului, îndreptarea vietii spre câstigarea fericirii vremelnice si vesnice.
Soroacele Sfintei Mărturisiri nu sunt fixe. Dar e bun si folositor lucru, pentru viata noastră duhovnicească, să ne spovedim cât mai des, dar mai ales cu prilejurile arătate în legătură cu Sfânta Cuminecătură.
RUGACIUNI
a) înainte de spovedanie
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce pentru păcatele mele ai primit ocară pe cruce si chemi pe cei păcătosi la Tine, zicând : "Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară", primeste-mă si pe mine, nevrednicul. Iartă-mi toate păcatele mele si-mi dă harul Tău si binecuvântarea Ta, pentru mila Ta cea mare si nemăsurată ; cu rugăciunile preacuratei Maicii Tale si ale tuturor sfintilor Tăi. Amin.
b) După spovedanie
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, izvorul întelepciunii si al darului, deschide buzele mele ale păcătosului si mă învată cum se cuvine si pentru ce se cade să mă rog. Că Tu esti Cel ce stii multimea cea mare a păcatelor mele. Iată, cu frică stau înaintea Ta ; îndreaptă viata mea, Cel ce îndrepti toată zidirea cu cuvântul si cu puterea cea nespusă a întelepciunii, Cel ce esti liman celor înviforati, si-mi arată calea pe care voi merge. Dă cugetelor mele duhul întelepciunii Tale, iar nepriceperii mele duhul întelegerii. Cu duhul temerii de Tine pătrunde faptele mele si duh drept înnoieste întru cele dinlăuntru ale mele. Cu duh stăpniitor întăreste alunecarea gândurilor mele ; ca în toate zilele fiind îndreptat spre cele de folos cu Duhul Tău cel bun să mă învrednicesti a împlini poruncile Tale si pururea să-mi aduc aminte de mărită venirea Ta, care va cerceta toate faptele noastre.
Că milostiv si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie slavă înăltăm, Tatălui si Fiului si Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.

5) HIROTONIA (PREOTIA).
Hirotonia (Preotia) este a cincea sfântă Taină a Bisericii, în care, prin punerea mâinilor si rugăciunea arhiereului, se împărtăseste unor bărbati, ce s-au pregătit pentru aceasta, harul dumnezeiesc, care dă puterea de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, de a săvârsi Sfintele Taine si slujbele bisericesti, si de a conduce pe cei credinciosi la mântuire.
Sfânta Taină a Preotiei se împărtăseste asadar unor bărbati anume pregătiti pentru a o primi cu vrednicie. Insusi Mântuitorul Iisus Hristos i-a ales pe sfintii apostoli si i-a învătat, prin toate câte a făcut între oameni, cele ale împărătiei lui Dunmezeu. După aceea i-a învrednicit de deosebita cinste de a propovădui Sfânta Evanghelie si de a săvârsi fapte minunate. Adresându-se lor, a asezat si Taina Preotiei prin cuvintele : «Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit si Eu pe voi. Si zicând acestea, a suflat asupra lor si le-a zis : Luati Duh Sfânt; cărora veti ierta păcatele, le vor fi iertate si cărora le veti tine, vor fi tinute» (Ioan XX, 21—23).
Sfintii apostoli, cum aflăm din Sfânta Scriptură, au săvârsit Sfânta Taină a Preotiei prin punerea mâinilor, adică: «hirotonându-le preoti în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredintat pe ei Domnului în Care crezuseră» (Fapte XIV, 23), dar având grijă «să nu pună prea degrabă mâinile peste nimem» (1 Tim. V, 22), să fie cu multă grijă, pentru că Preotia este lucrarea Duhului Sfânt (Fapte XX, 28).
In trei directii se exercită puterea si slujirea preotească si anume: Puterea învătătorească, adică de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, Mântuitorul Hristos a dat-o sfintilor apostoli si, prin ei, episcopilor si preotilor, odată cu cea sfintitoare, prin cuvintele : «Mergând, învătati toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, învătându-i să păzească toate câte v-am poruncit voua» (Matei XXVIII, 19—20). Puterea sfintitoare a fost dată si în chip deosebit la Cina cea de Taină prin cuvintele : «Aceasta — adică Sfânta Euharistie — să o faceti spre pomenirea Mea» (Luca XXII, 19 ; 1 Cor. XI, 25). Despre puterea sfintitoare a preotiei vorbeste si sfântul apostol Pavel: «Asa să ne socotească pe noi fiecare om : ca slujitori ai lui Hristos si ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu» (1 Cor. IV, 1). Puterea de conducere duhovnicească le-a fost dată prin cuvintele : «Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, si cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine ; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine» (Luca X, 16).
Sfintii apostoli au împărtăsit harul Preotiei prin punerea mâinilor ierarhiei bisericesti, (adică episcopilor, preotilor si diaconilor), având credinta luminată de Duhul Sfânt că harul hirotoniei, în una din cele trei trepte, nu-si are izvorul în cel ce pune mâinile, ci în Dumnezeu, cum ne arată si sfântul Ioan Gură de Aur : «Se pune mâna peste om, dar toate le face Dumnezeu si mâna Lui se atinge de capul celui ce se hirotoneste, dacă hirotonia se face cum se cuvine» (sfântul Ioan Gură de Aur).
Asadar, Preotia este de la Dumnezeu, cum îi scrie si sfântul apostol Pavel ucenicului său Timotei : «Nu fi nepăsător fată de harul care este întru tine, care ti s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor preotimii» (1 Tim. IV, 14). «Te îndemn să tii aprins harul lui Dumnezeu, cel ce este în tine, prin punerea mâinilor mele» (2 Tim. I, 6).
Taina Sfintei Preotii o poate săvârsi numai episcopul si de partea ei văzută tine rugăciunea rostită de el:
"Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă si pe cele cu lipsă le împlineste, hirotoneste pe (N) întru diacon (pe diacon întru preot, pe preot întru episcop...") si punerea mâinilor episcopului slujitor pe capul celui ce se hirotoneste.
Taina Hirotoniei are trei trepte — toate adeverite de Sfânta Scriptură si de Sfânta Traditie si bine cunoscute încă din vremea sfintilor apostoli — si anume : diaconia, preotia si arhieria.
In Faptele sfintilor apostoli în se arată cum a luat fiintă treapta diaconească, pe urma alegerii si hirotoniei celor sapte diaconi în Biserica din Ierusalim. «Pe acestia i-au pus înaintea apostolilor, si rugându-se si-au pus mâinile peste ei» (Fapte VI, 6).
Sfintii apostoli au hirotonit preoti în mai multe cetăti (Fapte XIV, 23) ; de asemenea, sfântul apostol Pavel a asezat si episcopi, pe care, prin viu grai si prin scrisori, îi sfătuieste să îndrepteze cele ce mai lipsesc si să aseze preoti prin cetăti (Tit I,5).
Si sfintii părinti dau mărturie neîntreruptă si netăgăduită despre cele trei trepte ale Sfintei Preotii, unul din ei scriind: «Supuneti-vă toti episcopului precum Iisus Hristos Tatălui, si preotilor ca apostolilor, cinstiti pe diaconi ca pe legea lui Dumnezeu.
Fără episcop nimeni să nu facă ceva din cele ce apartin Bisericii» (sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către smirneni, VIII, 1—2).
Spre Sfânta Preotie poate păsi numai cel ce este găsit vrednic de primirea ei, după cercetarea lui de către duhovnic prin Taina Sfintei Spovedanii. Dar harul odată împărtăsit prin hirotonire nu se pierde niciodată. Cel hirotonit poate fi doar oprit — pentru pricini de abateri de la buna purtare preotească — de la săvârsirea celor sfinte.
Potrivit treptei în care se află, primitorii Sfintei Preotii au puterea să săvârsească cele sfinte legate strâns de treapta preotiei lor. Astfel, episcopul are puterea să săvârsească toate Sfintele Taine si toate slujbele bisericesti, îndeosebi de a hirotoni întru diacon, preot si, împreună cu încă doi arhierei, întru anhiereu si de a sfinti într-un sobor de arhierei, Sfântul Mir. Treapta arhierească, venind de-a dreptul de la apostoli, prin succesiune apostolică sau episcopală, detine plinătatea celor trei puteri : de a învăta, de a săvârsi cele sfinte si de a conduce Biserica.
Preotul primeste de la arhiereu, prin hirotonie, darul celor trei puteri: învătătorească, sfintitoare si de conducere, însă fără dreptul de a hirotoni si de a sfinti Sfântul Mir si Antimisul.
Diaconul este ajutător al preotului si al episcopului, în întreita lor activitate, spre mântuirea credinciosilor, neputând săvârsi nici o Taină si nici o Ierurgie. Pe baza Revelatiei dumnezeiesti, cuprinsă în Sfânta Scriptură si Sfânta Traditie, Sfânta Biserică ne învată că Taina hirotoniei a fost instituită de Mântuitorul Hristos si că sfintii apostoli au împărtăsit harul Hirotoniei numai episcopului, preotului si diaconului. Acestea sunt cele trei trepte ierarhice avându-si baza în vointa Mântuitorului.
LECTURĂ DIN SFINTII PĂRINTI
«Preotia se săvârseste pe pământ, dar are rânduiala cetelor ceresti. Si pe foarte bună dreptate, căci slujba aceasta n-a rânduit-o un om sau înger sau un arhanghel sau altă putere creată de Dumnezeu, ci însusi Mângâietorul. Sfântul Duh a rânduit ca preotii, încă pe când sunt în trup să aducă lui Dumnezeu aceeasi slujbă pe care o aduc îngerii în ceruri. Pentru aceasta preotul trebuie să fie atât de curat ca si cum ar sta chiar în cer printre puterile cele îngeresti...
Preotii sunt aceia cărora li s-a încredintat zămislirea noastră cea duhovnicească ; ei sunt aceia cărora li s-a dat să ne nască prin Botez. Prin preoti ne îmbrăcăm în Hristos (Gal. III, 27) ; prin preoti suntem îngropati împreună cu Fiul lui Dumnezeu (Rom. VI, 4 ; Col. II, 12) ; prin preoti ajungem mădularele fericitului cap al lui Hristos (Col. I, 18). Prin urmare este drept ca preotii să fie pentru noi... mai cinstiti si mai iubiti chiar decât părintii. Părintii ne-au născut din sânge si din vointa trupului (Ioan I, 13); preotii însă ne sunt pricinuitorii nasterii noastre din Dumnezeu, ai acelei fericite nasteri din nou, ai libertătii celei adevărate si a înfierii după har» (sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preotie}.

6) NUNTA (Cununia)
A sasea Taină a Bisericii este Sfânta Taină a Nuntii, prin care, după făgăduinta mirelui si a miresei dată în mod liber in fata preotului, li se împărtăseste acestora harul dumnezeiesc, care sfinteste insotirea lor după fire, prefăcând-o într-o desăvârsită si curată legătură duhovnicească, într-o unire pe viată, după chipul legăturii dintre Mântuitorul Iisus Hristos si Sfânta Sa Biserică.
Căsătoria a fost randuiă de însusi Dumnezeu încă în Vechiul Testament. Astfel, în cartea Facerii ni se arată că Ziditorul a toate a asezat căsătoria chiar de la început, prin cuvintele : «Nu e bine să fie omul singur; sa-i facem ajutor potrivit pentru. el» (Facere II, 18). El a binecuvântat însotirea bărbatului cu femeia, zicând : «Cresteti si vă înmultiti si umpleti pământul si-l stăpâniti (Facere I, 28).
Dar în Noul Testament căsătoria este înăltată si asezată de Mântuitorul Iisus Hristos în rândul Sfintelor Taine. El a cinstit-o prin aceea că a luat parte la Nunta din Cana Galileii (Ioan II, 1—11). Iar de câte ori a găsit bun prilej să grăiască despre căsătorie, El a privit-o ca Sfântă Taină, subliniând importanta ei prin cuvintele: «Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si vor fi amândoi un trup, asa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă» (Matei XIX, 5—6).
Credincios următor întru toate Mântuitorului Iisus Hristos, sfântul apostol Pavel îi îndeamnă pe soti să-si iubească sotiile, precum Hristos a iubit Biserica, iar pe sotii să fie supuse bărbatilor lor ca Domnului, «pentru că bărbatul este cap femeii, precum si Hristos este capul Bisericii" (Efes. V, 23). Si incheie prin cuvintele: Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos si în Biserică» (Efes. V, 32).
Asemenea celorlalte Sfinte Taine, si Taina Nuntii se săvârseste în biserică, mai potrivit în zi de duminică, după Sfânta Liturghie, când obstea credinciosilor se află în casa lui Dumnezeu. Potrivit poruncii a noua a Bisericii, nu se fac nunti însă în timpul posturilor si în anumite sărbători ale anului. Exceptia de la această regulă o poate încuviinta numai episcopul.
Cununia se încheie pentru intreaga viată a celor ce o primesc ; o poate desface numai moartea (Matei XIX, 6 ; 1 Cor. VII, 10). Doar necredinciosia unuia din soti fată de celălalt, o poate desface, căci ea înseamnă nimicirea iubirii curate dintre soti. Sotul nevinovat poate Incheia o nouă căsătorie, după desfacerea celei dintâi, asa cum poate face si sotul rămas văduv prin deces.
Formula Sfintei Taine a Nuntii este :
«Cuinună-se robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Duminezeu (N), în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, Amin», săvirsitorul ei fiind episcopul sau preotul care administrează harul dumnezeiesc.
Primitorii acestei Sfinite Taine sunt credinciosii crestini — bărbati si femei — care au varsta aratată în legile tării, sunt liberi să-si mărturiseiască dorinta de a întemeia o familie, care nu sunt înruditi în anumite grade si au încheiat căsătoria civilă.
Sotii uniti prin Sfânta Taină a Nuntii sunt îndatorati la păstrarea dragostei curate si a respectului unuia către altul, la cresterea fiilor lor în temerea de Dumnezeu, la cinstirea Sfintei Biserici si la iubirea Patriei în care vietuiesc si care lucrează spre binele lor si al semenilor.
RUGĂCIUNEA CELOR CE SE CĂSĂTORESC
Stăpâne, Doamne Dumnezeul nostru, Sfintitorul nuntii celei de taină si preacurate, Păzitorul nestricăciunii si Chivernisitorul cel bun al celor lumesti, Cela ce din început ai zidit pe om si l-ai pus ca pe un împărat făpturii si ai zis : Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el si, pentru aceasta, ai poruncit să lase omul pe tatăl său si pe mama sa si să se lipească de sotia sa (sotul său) si să fie amândoi un, trup, iar pe care Dumnezeu i-a unit, omul să nu-i despartă ; însuti Stăpâne, trimite darul Tău cel ceresc si peste mine nevrednicul robul Tău (nevrednica roaba Ta) si binecuvintează căsătoria pe care astăzi o leg înaintea fetei Tale. Curăteste toate păcatele mele, iartă-mi toate fărădelegile, dezleagă-mi toate greselile cele ,de voie ,si cele fără de voie ; uneste gândurile, cugetele si inimile noastre în dragoste nefătarnică si în credintă nestrămutată ; îndreptează pasii nostri pe cărările Tale, pentru ca să împlmim pururea voia Ta cea sfântă. Umple casa noastră de toate bunătătile cele de pe pământ si ne învredniceste să petrecem împreună vietuirea noastră fără de prihană, ca să sporim spre tot lucrul bun, de folos Patriei si Tie bineplacut. Păzeste-ne întru toate zilele vietii noastre, ca să plinim cu inimă curată poruncile Tale si să lăudăm si să preamărim Preacmstitul si de mare cuviintă numele Tău, al Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.

7) TAINA SFANTULUI MASLU
Este a saptea Taină a Bisericii în care, prin rugăciunile preotilor si ungerea cu untdelemn sfintit a părtilor însemnate ale trupului, credinciosii dobândesc vindecarea de bolile trupesti si sufletesti.
Această Taină a fost instituită de însusi Mântuitorul când a tnmis pe sfiintii apostoli la propovăduire, zicându-le : «Celor ce vor crede, aceste semne vor urma: în numele Meu, demoni vor izgoni, peste cei bolnavi îsi vor pune mâinile si se vor face sănătosi» (Marcu XVI, 17—18). Sfintii apostoli au practicat Taina Sfântului Maslu chiar de la prima lor propovaduire : «Si scoteau multi demoni si ungeau cu untdelemn pe multi bolnavi si-i vindecau» (Marcu VI, 13).
Urmând apostolilor, episcopii si preotii au săvârsit si ei această Sfântă Taină, cum ne arată sfântul Iacob : «Este cineva bolnav între voi ? Să cheme preotii Bisericii si ei să se roage pentru el, ungandu-l cu untdelemn, în numele Domnului. Si rugăciunea credintei va mântui pe cel bolnav si Domnul il va ridica, si de va fi făcut păcate se vor ierta lui (Iacob V 14—15).
Sfântul apostol Iacob nu face bolnavilor acest îndemn ca venind doar din partea sa ; el grăieste tocmai despre lucrarea sfântă încredintată sfintilor apostoli de către Mântuitorul Iisus Hristos, lucrare săvârsită de ei în tot locul si la tot credinciosul care avea trebuintă de harul lui Dumnezeu pentru vindecarea sa. Taina Sfantului Maslu se săvârseste, de regulă, la patul bolnavului; în restul cazurilor, în biserică.
Sfântul Maslu este deci Taina care, prin rugăciunile preotilor si prin ungerea trupului cu untdelemn sfintit, împărtaseste credinciosului harul lui Dumnezeu pentru tămăduirea bolilor trupesti si sufletesti, pentru iertarea pacatelor si pentru întărirea sufletului.
Partea văzută a Sfântului Maslu constă din rugăciunea rostită de sapte ori pentru vindecarea bolnavului de neputinta trupească si sufletească; din untdelemnul sfintit de preotii slujitori ai Tainei si ungerea cu el de sapte ori a trupului bolnavului.
Urmările Sfântului Maslu sint vindecarea de bolile trupesti si sufletesti si iertarea păcatelor pe care bolnavul ar fi uitat să le mărturisească la Sfânta Spovedanie.
Săvârsitorii Sfantului Maslu sunt preotii, pentru că Sfântul Iacob zice: «să cheme preotii Bisericii» — iar nu preotul. Rânduiala slujbei este întocmită pentru sapte preoti; însă o pot face si cinci trei sau cel putin doi preoti.
Sfântul Maslu poate fi primit nu numai o singură dată si nici numai de cel aflat în pragul mortii, ci ori de câte ori credinciosul se simte îngreuiat din pricina bolilor sau păcatelor.

RUGĂCIUNE
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, primeste smerita mea rugăciune pentru iertarea păcatelor mele si, ca un îndurat, cu dreapta Ta cea atotputernică, stiinge-mi focul ce m-a cuprins, încetează-mi boala si, cu milostivirea Ta, ridică-mă din patul durerii, întru slava numelui Tău. Că Tu esti doctorul sufletelor si al trupurilor noastre, Hristoase Dumnezeule, si Tie slavă înăltăm, Tatălui si Fiului si Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.

Doamne ajută tuturor participanților la concurs…

Preot Vadim Corostinschi

Președintele Asociației Tinerilor Ortodocși din Moldova