Temele pentru finala concursului brain-ring ediția a IV-a,
din 16 septembrie 2017
Toată programa cuprinde 4 capitole:
1. Asociația Tinerilor Ortodocși din Moldova
2. Sfânta
Scriptură sau Biblia
3. Sinoadele
ecumenice ale Bisericii
4. Sfintele Taine
I - Asociația Tinerilor
Ortodocși din Moldova
ATOM își are începutul activităților în r-nul
Sîngerei, s. Vrănești din anul 2011, dar își întărește pozițiile de activitate
în data de 4 iunie 2012 prin Adunarea ATOM unde am văzut:
Viziunea: De la tineri activi spre comunități participative!
Misiunea: Trezirea conștiinței și promovarea valorilor morale ale
neamului nostru, bazându-se pe noua generație și educare ei.
Până în prezent ATOM, a desfășurat proiecte cu o programă largă de
activități, anume ca să poate întruni mai mulți tineri și doleanțe a lor.
Încercăm să dezvoltăm lideri și tineri de echipă care să poată promova valorile
autentice ale neamului nostru și să poată dezvolta principii europene la ei
acasă.
Lozinca: Noi de fiecare dată o să învingem
fiindcă avem: credință, curaj și entuziasm...!
Cine poate
deveni membru?
Toți elevii și studenții din
Republica Moldova și nu numai, care mărturisesc învățătura Bisericii Ortodoxe
și doresc ca prin comportamentul, faptele și deciziile lor să se schimbe pe
sine și pe cei din jur pe calea cea bună. Toți cei care doresc să se alăture
ATOM o pot face venind la centrul nostru (nu este sediul încă), ori lăsându-ne
adresare la contacte...
Obiectivele
prioritare ale ATOM:
- Înrolarea tinerilor ca
voluntari activi ai societății: De la
tineri activi spre comunități participative.
- Promovarea credinței și a
valorilor spiritual-culturale creștine ortodoxe, prioritar în rândul tinerilor
elevi;
- Educarea lucrărilor în grup,
ca o familie:
Proiectele
realizate de către ATOM, denumirea și ce activitate cuprinde.
PROIECT – Un
zâmbet pentru copiii, - promovează în rândul copiilor
activități încadrându-i pe ei înșiși spre a aduce bucurie lor și celor din
jurul lor. Cuprinde masă dulce, cadouri, etc. Include deplasare la Centrele
pentru copii cu dezabilități încadrându-i activ în colaborare.
PROIECT – Din ruine spre lumină - acest proiect
de înfrumuseţare şi înverzire a teritoriului din jurul izvoarelor, fântânilor,
răstignirilor.
PROIECT - HIV
Conștient Protejat Permanent – Sensibilizarea opiniei publice despre
pericolul Hiv-Sida, prin împărțirea pliantelor, participarea la cursuri și
seminarie de înștiințare.
PROIECT – Cui dăruiesc inima mea. – Activitatea
include în sine formarea unei inimi la o sărbătoare specială dedicată mamelor,
profesorilor, persoanelor dragi și este desfășurată în rândul copiilor sau a
celor cu dezabilități ca să promoveze dragostea față de cei care iau crescut
sau îi îngrijesc.
PROIECT – Colind
– Copiii, tinerii învață colinzi și prin colind la Nașterea Domnului,
promovează cultura noastră Ortodoxă.
PROIECT - Antreprenoriat
Social pentru Tineri din Mediul Rural la ONG - participare la proiectul dat
a tinerilor și încadrarea ONG-urilor în antreprenoriat, iar banii colectați să
fie ca sprijin pentru alte proiecte promovate de Asociația noastră. Noi am
beneficiat de un aparat de popcorn, iar voluntarii la hramul orașului sau alte
zile vindeau popcorn și am putut realiza alte proiecte.
PROIECTE – Ziua
mondială a luptei contra tuberculozei - Participarea tinerilor la
sensibilizarea societății prin împărțirea pliantelor spre a merge la doctor
dacă tușesc mai mult de 3 săptămâni, participare la seminar pe tema dată.
PROIECTE – De
la tineri activi, spre comunități participative – Promovarea voluntariatului
în rândul tinerilor, de ai face activi în societate și să fie promotori ai
voluntariatului în localitățile de unde sunt.
PROIECT – “Eco-Paper”
Colectarea hârtiei utilizate din rândul cetățenilor.
PROIECT - Pachet
social pentru bătrâni – bătrânii, familiile social vulnerabile la sărbători
au primit pachet cu produse alimentare, din colectarea de fonduri prin vinderea
popcornului sau a donațiilor din partea oamenilor cu suflet mare.
PROIECT – Ajutăm copiii ca sunetul clopoțelului să
sune ca bun venit pentru toți - campaniei de colectare a rechizitelor
școlare pentru copiii din familii social vulnerabile.
PROIECT – Seminare – ne întâlnim cu tinerii atât la sediul
asociației, dar ne ducem în vizită prin sate cu teme interesante de discuție și
dezbateri care ar interesa pe tineri.
PROIECT - Ești
prietenul meu? lasă netul fii alături! – este un proiect ce ar sensibiliza
pe tineri de a conștientiza că prietenul adevărat e acela care este alături și
nu cel de pe rețelele de socializare, de aceea îi invităm de a invita prietenii
la o întâlnire de suflet în parc unde tinerii voluntari vor pregăti activități.
PROIECT – Sânt
tânăr și doresc să mă manifest intelectual prin concursul Brain-Ring - Activitatea 1 - După primirea
materialelor teologico-didactice de pe site-ul www.atosmd.club, tinerii vor forma
echipe din 6 tineri. Se alege o singură echipa care va reprezenta școala dată
la concursul raional care va concura cu celelalte echipe din celelalte școli,
la activitatea 2.
Activitatea 2
- La concurs participă toate echipele dintr-un singur raion. Ele
vor concura reciproc, în final ajungând doar o singură echipă care va reprezenta
raionul la finala concursului. Desfășurarea pe raioane: Călărași – 3 aprilie, Ungheni – 4 aprilie, Nisporeni
– 5 aprilie, Hîncești – 6 aprilie
Activitatea 3 - Tabăra de vară. Tinerii vor fi
cazați timp de 5 zile gratuit la Tabără de vară de pe lângă una din mănăstiri
care va fi în proiectul dat, și vor participa la o gamă largă de activități:
Sfânta Liturghie, cursuri și seminare pe teme diferite, vor fi activități în
sânul naturii și în jurul focului de noapte, un mic concurs sportiv între
echipe: intelectual și de teren. 20 – 25 august
Activitatea 4 - Finalul concursului. Aici se vor
întruni în runda finală echipele învingătoare, câte una din fiecare raion: Ungheni,
Nisporeni, Hâncești și Călărași, dar sânt invitați toate echipele care au
participat de la începutul concursului. 16 septembrie
PROIECT – Provocare și Discuție – pe rețelele de socializare punem o temă de discuție și venim cu dezbateri despre unele mituri sau realități care apar ca informație în rândul tinerilor ca o provocare.
PROIECT – Biblia
pe înțelesul tuturor - din discuție cu tinerii pe parcursul
a mai mulți ani, s-a văzut dorința lor de a merge pe Calea Domnului, dar
internetul a venit ca un zid între tânăr și Dumnezeu, de aceea dorim prin
intermediul internetului să dezvoltăm acest lucru. Pe rețeaua de socializare a
asociației
odnoklasniki.ru o să fie zilnic postat câte un capitol din
Biblie începând cu Evanghelia de la Matei și mai departe... Jos la comentarii
tinerii care o sa aibă întrebări referitor la capitolul dat o să avem
posibilitatea să discutăm. Toți cei cointeresați o să facem 3 lucruri: folosim
timpul cu folos, citim studiind Biblia și dăm răspuns la versetele care au un
înțeles nu prea pe înțelesul tuturor.
PROIECT – De la pocăință, prin iertare, spre lumina Învierii - în prima săptămână din Postul Mare prin sloganul
,,De la pocăință, prin iertare, spre lumina Învierii”. Tinerii voluntari
înarmați cu fișe de Mărturisirea de Obște a Păcatelor si lumânări au colindat
câteva biserici din or. Ungheni, începând cu Catedrala Episcopală, Sf.
Alexandru Nevsky, îndemnând oamenii spre o mărturisire și viață corectă atât
trupește cât și duhovnicește. Lucrurile simbolice date oamenilor ia făcut
să fie receptivi, dar și entuziasmați, deoarece această activitate s-a
desfășurat pentru prima dată. Voluntarii au fost fericiți să aprindă o lumină
în conștiința fiecărui creștin și să îndemne oamenii spre pocăință. Nu doar
bătrânii, dar și tânăra generație manifestă interes pentru credință și au
dragoste față de Dumnezeu.
PROIECT – Prețuiește viața - Ținând discuții cu foarte mulți tineri prin rețelele de socializare se vede
spaima tinerilor de a da pe față problemele vieții pe care le au și fiind goi
lăuntric fără a avea o susținere morală, sau pe cineva cui ar putea săi
descopere problemele cu care se confruntă adolescenții, cad în deznădejde, iar
alții chiar își iau viața prin diferite forme ale sinuciderii. Tinerii cred că
dacă îți pun capăt zilelor, pun și capăt problemelor apărute în viața lor.
Începând din particular și văzând că e posibil de a schimba atitudinea
adolescentului de a alege ceva în viața sa și anume viața, de aici a și pornit
ideea de a promova această idee și în noi orizonturi și pe o scară mai largă.
Tot ici intră și participarea la marșuri pentru viață și contra avortului,
seminare de informare a tinerilor despre sindromul post avort.
PROIECT – Pelerinaje – împreună cu tinerii facem călătorii redescoperind
locurile pitorești ale Moldovei, vizitarea mănăstirilor și încadrarea în viața
fiecărei mănăstiri prin discuție cu călugării mănăstirilor, care povestesc
despre viața monahală.
PROIECT – Gala
Voluntarilor ATOM – este un eveniment
intern ce recunoaște meritele
voluntarilor din cadrul AO Asociația Tinerilor Ortodocși din Moldova, care este
și organizatorul evenimentului.
Participanți:
(1) membri și voluntari din cadrul ATOM;
(2) instituții de învățământ cu care am colaborat;
Secțiunile
din concurs:
1.
Cel mai activ
Coordonator de proiecte;
2.
Cel mai activ
Vicepreședinte ATOM;
3.
Cel mai activ
Voluntar ATOM;
4.
Cel mai bun eseu;
5.
Cel mai activ
preot care a susținut programele de voluntariat ATOM în localitate;
6.
Cel mai activ
profesor ce a susținut programele de voluntariat ATOM în localitate;
7.
Cea mai activă
Instituție de învățământ care ne-a susținut în promovarea voluntariatului.
Sfânta Scriptură sau Biblia
Descoperirea dumnezeiasca cea
mai presus de fire se găsește în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție.
Sfânta Scriptură sau Biblia
este colecția cărților numite ale Vechiului și ale Noului Testament, scrise sub insuflarea
Duhului Sfânt, într-un răstimp de aproape 1500 de ani, adică de la Moise (cca.
1400 i. Hristos) pana la autorul Apocalipsei (cca. 100 d. Hristos). Aceste cărți sunt
comoara cea mai prețioasă de lumina și mântuire pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor. Biserica le păstrează ca pe
un odor de mare preț și le folosește ca pe un izvor de apa vie din care soarbe învățătura cea dumnezeiasca.
De ce Sfânta Scriptură se mai numește și Biblie?
Cuvântul “Biblie” este de obârșie greceasca
și înseamnă “cărți” sau
“carte”. “Cărțile” sau “cartea” Sfintei Scripturi și-au păstrat de-a lungul veacurilor numele
grecesc de Biblie, atât pentru ca Sfânta Scriptură a fost scrisa o buna parte în
limba greaca, cat și pentru ca, la început, în primele veacuri ale creștinismului, învățătura cuprinsa în ea a fost propovăduită mai
ales în graiul grecesc, așa cum arata documentele timpului, îndeosebi Sfânta
Tradiție.
Acest cuvânt, Biblie, care e
cel mai întrebuințat, atât de creștini cat și de necreștini, înfățișează deci Sfânta Scriptură ca pe o carte în sine, singura care de-a lungul
istoriei și-a păstrat acest nume fără alt adaos și pe care noi credincioșii o socotim cartea mai presus de toate
celelalte cărți, cartea cărților, cartea pe care, daca n-o putem numi cea mai mare ca întindere, o
putem numi cea mai prețioasă, pentru cuprinsul și roadele ei în sufletele noastre.
Prin ce se deosebește Sfânta Scriptură de
celelalte cărți?
1) Sfânta Scriptură se poate citi cu cel mai mare folos de oricine: învățat sau neînvățat, din
orice parte a lumii. Ea cuprinde învățături mântuitoare și folositoare, caci ne vorbește despre
Dumnezeu și despre mântuirea noastră în comuniune cu Dumnezeu prin Hristos, cu
ajutorul harului Duhului Sfânt. «Iar scopul și rostul Sfintei Scripturi este, spune Sfântul
Atanasie cel Mare, acea vestire îndoită despre Mântuitorul: ca El a fost
pururea Dumnezeu și Fiu, fiind Cuvântul și strălucirea și înțelepciunea Tatălui; și ca pe urma, luând trup pentru noi din Fecioara
Maria, Născătoarea de Dumnezeu, S-a făcut om.
Iar aceasta îndoită vestire se
poate afla, urmărind-o în toata Scriptură de Dumnezeu insuflata» cum însuși Domnul a
spus: “Cercetați Scripturile, ca ele sunt cele ce mărturisesc despre Mine” (Ioan 5, 39)17
(Sfântul Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, XXIX, în Sf.
Atanasie cel Mare, Scrieri, Partea I, “P.S.B.”, Bucuresti, 1987, p. 357). Ea ne
învață apoi cum sa trăim după voia lui Dumnezeu, adică bine18 (Fer. Augustin,
Comentarii la Psalmi, 90, 21, Migne, P. L., XXXVII, col. 1159), în înțelesul cel
mai deplin al acestui cuvânt.
Sfânta Scriptură spune numai adevărul,
caci Duhul Sfânt n-a înșelat pe slujitorii Săi, proorocii19 (Sf. Ipolit,
Comentarii la Daniil, 4, 6, CB 1, 1, col. 198; Fer. Augustin, Scrisoarea 28, 3,
3, Migne, P. L., XXXIII, col. 112). Oamenii nu puteau cunoaște prin
firea și prin mintea lor lucruri așa de mari și de dumnezeiești, ci numai printr-un dar coborât de sus asupra
oamenilor sfinți.
2) Sfânta Scriptură are o
unitate desăvârșită. Același suflu dumnezeiesc se simte la citirea tuturor cărților ei, deși acestea sunt deosebite intre ele din punct de
vedere al conținutului și al formei de exprimare. Fiind data prin Sfântul Duh, Sfânta Scriptură
cuprinde adevărul. Nimic nedrept sau prefăcut nu se afla într-însa (Sf. Clement Romanul, Scrisoarea I către
Corinteni, 45, 2, 3, Migne, P. G., I, col. 300). Sfânta Scriptură nu se
contrazice (Sf. Iustin Martirul și Filozoful, Dialogul cu Iudeul Trifon, 65, 2,
Migne, P. G., VI, col. 625; Sf. Epifanie, Contra ereziilor Panarion, 70, 7,
Migne, P. G., XLII, col. 349), cum se
contrazic învățătorii și scrierile păgane (indemn catre
Greci, cap. 8, Migne, P. G., VI, col. 256). Daca scrierile Proorociilor
sunt de acord cu Evangheliile, este pentru ca toți au vorbit insuflați de un singur Duh, al lui Dumnezeu (Teofil al Antiohiei, Catre Autolic, 3, 12,
Migne, P. G., VI, col. 1137).
3) Sfânta Scriptură are o
putere covârșitoare, prin care a prefăcut și preface nenumărate suflete păcătoase în sfinți. Sfântul
Apostol Pavel zice despre deosebita putere a Sf. Scripturi: “Cuvântul lui
Dumnezeu este viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu doua tăișuri și pătrunde pana la despărțitura
sufletului și a duhului, dintre încheieturi și măduvă, și este judecător cugetelor și gândurilor
inimii” (Evr. 4, 12). Fericitul Ieronim, mare traducător și tâlcuitor
al Sf. Scripturi, se pronunță astfel: «Te rog spune-mi ce e mai Sfânt ca
acest cuvânt (al lui Dumnezeu)? Ce e mai plăcut ca aceasta plăcere?
Ce mâncări, ce feluri de miere
sunt mai dulci decât cunoașterea înțelepciunii lui Dumnezeu, decât pătrunderea în
locurile Sale ascunse, decât privirea la ideea Ziditorului și la
cuvintele Stăpânului tău…, decât ca aceste cuvinte ale Stăpânului, pline de înțelepciune
duhovniceasca, sa învețe pe oameni! Aibă ceilalți averile lor, bee din cupe împodobite cu pietre
prețioase, strălucească
în stofe de mătase…, fie neputincioși în a-și răpune bogățiile prin felurite plăceri! Desfătarea noastră
sa stea în a medita la legea Domnului ziua și noaptea, a bate la ușa care ni-i deschisa, a primi pâinile Sf. Treimi
și a merge pe
valurile vieții, având pe Domnul călăuză» (Fer.
Ieronim, Scrisoarea 30, 13 CV 54, I, pag. 248).
Sf. Scriptură ne poate călăuzi,
ea singură, pe calea mântuirii?
Sf. Scriptură nu ne poate călăuzi,
ea singura, pe calea mântuirii, atât pentru ca ea n-a fost data omenirii de la început,
cat și pentru ca, atunci când a fost
data, ea n-a fost singura autoritate în aceasta privință, ci a avut înaintea ei și apoi odată cu ea Sf. Tradiție, în vatra mereu calda a obștii religioase, sau a Bisericii. Cu mult înainte de a începe
Moise sa scrie primele cărți
ale Vechiului Testament, a existat o evlavie a obștii religioase, chiar mai veche decât aceea a
Patriarhilor. Cărțile
Noului Testament încep sa apară după mai bine de zece ani de la întemeierea
Bisericii.
Ele apar în sânul acesteia. Și Biserica alege cărțile insuflate încă din veacul 1 după Hristos. Biserica
este autoritatea hotărâtoare în aceasta privință, cum și în
tâlcuirea textului biblic. Ea “este stâlpul și temelia adevărului” (I Tim. 3, 15), ea tine “canonul
neclintit al adevărului” (Sf. Irineu,
Contra tuturor ereziilor, 1, 9, 4, Migne, P. G., VII, col. 545 B). În ea lucrează
Duhul Sfânt pentru păstrarea neîntinată a adevărului mântuitor. «Unde este
Biserica, zice Sf. Irineu, acolo este și Duhul lui Dumnezeu și unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica și tot harul, iar Duhul este adevarul» (Sf. Irineu, op. cit., 3, 24, 1, Migne, P.
G., VII, col. 966). Iată de ce Sf. Scriptură nu poate, ea singura, sa ne călăuzească
pe calea mântuirii, ci numai în Biserica, împreuna cu Sfânta Tradiție.
Canonul cărților Sfintei Scripturi
Prin “canonul” cărților Sf. Scripturi, înțelegem totalitatea cărților sfinte insuflate de Dumnezeu, mai precis lista
acestor cărți. Cuvântul “Canon” n-a avut acest înțeles de la început. El e împrumutat din limba ebraica,
prin mijlocirea celei grecești,
și însemna, printre altele, “dreptar”
sau “regula”. Cu aceste doua înțelesuri
îl găsim întrebuințat și în Noul Testament. Sf. Apostol Pavel, după ce da
anumite sfaturi duhovnicești
galatenilor, adaugă: ” Și câți vor umbla după dreptarul acesta, pace și mila asupra lor și asupra Israelului lui Dumnezeu” (Gal. 6, 16).
Se numesc, apoi, “canoane”, cu înțeles de “rânduială”, hotărârile privitoare la disciplina
bisericeasca și anumite părți care intra în rânduiala slujbelor bisericești. Cărțile
Sf. Scripturi cuprinzând “canonul” adică regula de credință și
de viată au fost numite “canoane” cu acest înțeles, dar și cu înțelesul
de totalitate sau de lista a scrierilor care conțin aceste rânduieli. Cuvântul “canon” are acest înțeles atât la vechii iudei, cat și la primii creștini. Exista un canon al cărților Vechiului Testament și un canon al cărților Noului Testament.
Cu ce condiții au fost primite cărțile Sf. Scripturi în canonul biblic?
Cu condiția: 1) ca învățătura cuprinsa în ele sa fie descoperita de Dumnezeu
prin insuflare; și
2) ca învățătura descoperita în ele sa fie
garantata de Biserica. Biserica garanta învățătura aceasta pe baza vechimii și apostolicității, după regula lui Tertulian, ca acel
lucru e mai adevărat, care e mai vechi și acel lucru e mai vechi, care e de la început, și acel lucru e de la început, care vine de la
Apostoli, iar de la Apostoli vine ceea ce a fost Sfânt în Bisericile Apostolice (Tertulian, Contra lui Marcion,
4, 5, Migne, P. L., II, col. 366).
Cărțile Vechiului Testament
Cărțile care intra în canonul Vechiului Testament sunt:
1. Facerea
2. Ieșirea
3. Leviticul
4. Numerii
5. Deuteronomul (a doua lege)
6. Cartea lui Iosua Navi
7. Cartea Judecătorilor
8. Cartea Rut
9. Cartea întâi a Regilor (sau întâia a lui Samuil)
10. Cartea a doua a Regilor (sau a doua a lui Samuil)
11. Cartea a treia a Regilor (sau întâia a Regilor)
12. Cartea a patra a Regilor (sau a doua a Regilor)
13. Cartea întâia Paralipomena (a Cronicilor)
14. Cartea a doua Paralipomena (a Cronicilor)
15. Cartea întâi a lui Ezdra,
16. Cartea lui Neemia (a doua Ezdra)
17. Cartea Esterei
18. Cartea lui Iov
19. Psalmii
20. Pildele lui Solomon
21. Eclesiastul
22. Cântarea Cântărilor
23. Isaia
24. Ieremia (plângerile lui Ieremia)
26. Iezechiel
27. Daniel
28. Osea
29. Amos
30. Miheia
31. Iov
32. Avdie
33. Iona
34. Naum
35. Avacum
36. Sofonie
37. Agheu
38. Zaharia
39. Maleahi
2. Ieșirea
3. Leviticul
4. Numerii
5. Deuteronomul (a doua lege)
6. Cartea lui Iosua Navi
7. Cartea Judecătorilor
8. Cartea Rut
9. Cartea întâi a Regilor (sau întâia a lui Samuil)
10. Cartea a doua a Regilor (sau a doua a lui Samuil)
11. Cartea a treia a Regilor (sau întâia a Regilor)
12. Cartea a patra a Regilor (sau a doua a Regilor)
13. Cartea întâia Paralipomena (a Cronicilor)
14. Cartea a doua Paralipomena (a Cronicilor)
15. Cartea întâi a lui Ezdra,
16. Cartea lui Neemia (a doua Ezdra)
17. Cartea Esterei
18. Cartea lui Iov
19. Psalmii
20. Pildele lui Solomon
21. Eclesiastul
22. Cântarea Cântărilor
23. Isaia
24. Ieremia (plângerile lui Ieremia)
26. Iezechiel
27. Daniel
28. Osea
29. Amos
30. Miheia
31. Iov
32. Avdie
33. Iona
34. Naum
35. Avacum
36. Sofonie
37. Agheu
38. Zaharia
39. Maleahi
În afara de cărțile canonice mai sunt și alte cărți în Sf. Scriptură a Vechiului Testament?
În afara de cele 39 de cărți canonice, Sf. Scriptură a Vechiului Testament mai cuprinde și alte cărți: cărțile anaghinoscomena (bune de citit), netrecute deci în rândul cărților canonice, dar pe care Biserica, socotindu-le folositoare și ziditoare de suflet, le-a recomandat spre citire catehumenilor, adică celor care se pregăteau sa primească credința creștină. De aceea ele au fost păstrate în Sf. Scriptură, după cărțile canonice. Ele sunt pline de înțelepciune duhovniceasca și de aceea Biserica le folosește pe unele din ele chiar la sfintele slujbe.
Acestea sunt:
1.
Cartea lui Tobit
2. Cartea Iuditei
3. Cartea lui Baruh
4. Epistola lui Ieremia
5. Cântarea celor trei tineri
6. Cartea a treia a lui Ezdra
7. Cartea înțelepciunii lui Solomon
8. Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Eclesiasticul)
9. Istoria Susanei
10. Istoria omorârii balaurului și a sfărâmării lui Bel
11. Cartea întâi a Macabeilor
12. Cartea a doua a Macabeilor
13. Cartea a treia a Macabeilor
14. Rugăciunea Regelui Manase
2. Cartea Iuditei
3. Cartea lui Baruh
4. Epistola lui Ieremia
5. Cântarea celor trei tineri
6. Cartea a treia a lui Ezdra
7. Cartea înțelepciunii lui Solomon
8. Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Eclesiasticul)
9. Istoria Susanei
10. Istoria omorârii balaurului și a sfărâmării lui Bel
11. Cartea întâi a Macabeilor
12. Cartea a doua a Macabeilor
13. Cartea a treia a Macabeilor
14. Rugăciunea Regelui Manase
Dintre toate acestea, sunt
suplimente sau adaosuri la cărțile
canonice: Cântarea celor trei tineri (din cartea lui Daniel); Rugăciunea
Regelui Manase (la sfârșitul
cărții a doua Paralipomena sau Cronici);
Psalmul 151 (necanonic, la Cartea Psalmii); Istoria Susanei și Istoria idolului Bel și a balaurului (suplimente sau adaosuri necanonice la
cartea Daniel). Iar la cartea Esterei: Visul lui Mardoheu; Decretul lui
Artaxerxes și Rugăciunea lui Mardoheu și a Esterei.
Cărțile Noului Testament
Canonul Noului Testament cuprinde 27
de cărți și anume:
1.
Sf. Evanghelie după Matei
2. Sf. Evanghelie după Marcu
3. Sf. Evanghelie după Luca
4. Sf. Evanghelie după Ioan
5. Faptele Sfinților Apostoli
6. Epistola Sf. Apostol Pavel către Romani
7. Epistola 1 a Sf. Apostol Pavel către Corinteni
8. Epistola a II-a Sf. Apostol Pavel către Corinteni
9. Epistola Sf. Apostol Pavel către Galateni
10. Epistola Sf. Apostol Pavel către Efeseni
11. Epistola Sf. Apostol Pavel către Filipeni
12. Epistola Sf. Apostol Pavel către Coloseni
13. Epistola I a Sf. Apostol Pavel către Tesaloniceni
14. Epistola a II-a a Sf. Apostol Pavel către Tesaloniceni
15. Epistola I a Sf. Apostol Pavel către Timotei
16. Epistola a II-a a Sf. Apostol Pavel către Timotei
17. Epistola Sf. Apostol Pavel către Tit
18. Epistola Sf. Apostol Pavel către Filimon
19. Epistola Sf. Apostol Pavel către Evrei
20. Epistola Soborniceasca a Sf. Apostol Iacob
21. Epistola I Soborniceasca a Sf. Apostol Petru
22. Epistola a II-a Soborniceasca a Sf. Apostol Petru
23. Epistola I Soborniceasca a Sf. Apostol Ioan
24. Epistola a II-a Soborniceasca a Sf. Apostol Ioan
25. Epistola a III-a Soborniceasca a Sf. Apostol Ioan
26. Epistola Soborniceasca a Sf. Apostol Iuda
27. Apocalipsa Sf. Ioan Teologul
2. Sf. Evanghelie după Marcu
3. Sf. Evanghelie după Luca
4. Sf. Evanghelie după Ioan
5. Faptele Sfinților Apostoli
6. Epistola Sf. Apostol Pavel către Romani
7. Epistola 1 a Sf. Apostol Pavel către Corinteni
8. Epistola a II-a Sf. Apostol Pavel către Corinteni
9. Epistola Sf. Apostol Pavel către Galateni
10. Epistola Sf. Apostol Pavel către Efeseni
11. Epistola Sf. Apostol Pavel către Filipeni
12. Epistola Sf. Apostol Pavel către Coloseni
13. Epistola I a Sf. Apostol Pavel către Tesaloniceni
14. Epistola a II-a a Sf. Apostol Pavel către Tesaloniceni
15. Epistola I a Sf. Apostol Pavel către Timotei
16. Epistola a II-a a Sf. Apostol Pavel către Timotei
17. Epistola Sf. Apostol Pavel către Tit
18. Epistola Sf. Apostol Pavel către Filimon
19. Epistola Sf. Apostol Pavel către Evrei
20. Epistola Soborniceasca a Sf. Apostol Iacob
21. Epistola I Soborniceasca a Sf. Apostol Petru
22. Epistola a II-a Soborniceasca a Sf. Apostol Petru
23. Epistola I Soborniceasca a Sf. Apostol Ioan
24. Epistola a II-a Soborniceasca a Sf. Apostol Ioan
25. Epistola a III-a Soborniceasca a Sf. Apostol Ioan
26. Epistola Soborniceasca a Sf. Apostol Iuda
27. Apocalipsa Sf. Ioan Teologul
Când au fost scrise cărțile Vechiului și Noului Testament?
Cărțile Vechiului Testament au fost scrise înainte de
Hristos, într-un răstimp de peste o mie de ani (1400-400). Cărțile Noului Testament au fost scrise în veacul I, cele
mai multe înainte de anul 70. Numai cărțile Sf. Ioan Evanghelistul și Teologul au fost scrise intre aceasta data și sfârșitul
veacului I.
39. Ce înseamnă Vechiul Testament și ce înseamnă Noul Testament?
În vorbirea obișnuită cuvântul “Testament” înseamnă hotărârile luate
de cineva în scopul de a fi respectate după moarte. Cu acest înțeles și
pe temeiul descoperirii date prin Sf. Apostol Pavel în Epistola către Evrei (9,
15 și urm.), Sf. Părinți au învățat ca cele doua Testamente – cel Vechi și cel Nou – arata voința lui Mesia de a face moștenitori ai împărăției veșnice
pe cei ce vor crede în El. Când e vorba despre Sf. Scriptură a Vechiului
Testament și a Noului Testament, cuvântul
“Testament” mai are și înțeles de “legământ”. El e “Legământul” dintre Dumnezeu și om, făcut îndată după căderea acestuia, prin făgăduința data de Dumnezeu primilor oameni ca sămânța femeii va zdrobi capul șarpelui.
Acest legământ, pe cale de a fi
uitat de oameni, a fost reînnoit fata de Patriarhul Avraam (Fac. 12, 1-4), apoi
a fost încheiat, în scris, pe muntele Sinai, intre Dumnezeu și poporul evreu (les. 20). Despre acest legământ vorbește Sf. Apostol Pavel în Epistola către Evrei (9,
15-28). Toate scrierile care cuprind legea și Proorocii formează Legământul Vechi, adică
Testamentul Vechi, fiindcă vorbesc despre acel Legământ, fiindcă sunt date înainte
de Hristos și-și afla împlinirea și desăvârșirea în El. Scrierile sfinte, date după Hristos, formează
Legământul nou, adică Testamentul Nou, fiindcă vorbesc despre noua legătură făcută
la Cina cea de Taina intre Dumnezeu și oameni, “legea cea noua”, adusa lumii de Domnul
nostru Iisus Hristos (Matei 26, 28).
Sf. Apostol Pavel arata în chip lămurit
învățătura despre cele doua Testamente.
Vorbind despre jertfa Mântuitorului, el zice: “Și pentru aceasta El (Hristos) este Mijlocitorul unui
nou testament, ca prin moartea suferita spre răscumpărarea greșelilor de sub întâiul testament, cei chemați sa ia făgăduința moștenirii
veșnice. Caci unde este testament,
trebuie neapărat sa fie vorba despre moartea celui ce a făcut testamentul. Caci
un testament ajunge temeinic după moarte, fiindcă nu are nici o putere câtă
vreme trăiește cel ce l-a făcut. De aceea, nici
cel dintâi n-a fost sfințit fără
sânge” (Evr. 9, 15-18).
Ce înseamnă “Evanghelie” și “Apostol”
“Evanghelie” înseamnă “veste buna”.
Cuprinsul ei a adus și
aduce lumii vestea buna care mângâie sufletele: venirea Mântuitorului, profețită de Vechiul Testament, apoi învățătura, faptele, patimile, moartea și slăvita Lui înviere, înălțarea la cer, – toate având loc pentru mântuirea lumii.
Cuvântul “Apostol” înseamnă
“trimis”. El privește în
primul rând pe cei doisprezece Apostoli, care au fost trimiși la propovăduire de însuși Domnul nostru Iisus Hristos. Aceștia sunt: Petru și Andrei, Iacob și Ioan, Filip și Bartolomeu, Toma și Matei, Iacob al lui Alfeu și Levi ce se zice Tadeu, Simon Zilotul și Iuda Iscarioteanul (Matei 10, 2-4; Luca 6,14-15;
Fapte 1, 13). Acesta din urma, după trădarea și moartea Mântuitorului, a fost înlocuit cu Matia
(Fapte 1, 16, 23-26). “Apostol”, în înțelesul plin al cuvântului, este și Sf. Pavel, chemat în chip minunat pe drumul
Damascului.
“Apostoli” sunt și cei șaptezeci
(și doi), a căror misiune e descrisa
pe larg la Sf. Evanghelist Luca (10, 1-24), apoi cei trecuți de Sf. Apostol Pavel în lista celor învredniciți de darurile duhovnicești (I Cor. 12, 28), cei notați în Scrierile Părinților Apostolici (Învățătura celor 12 Apostoli, 11, 3; în
Scrierile Părinților
Apostolici în “P.S.B.”, București,
1979, p. 30) și, în
înțeles mai larg, mulți din cei care, mai târziu, au contribuit la creștinarea popoarelor păgâne.
Dovezi din Sf. Scriptură despre insuflarea
dumnezeiasca a VT și
NT
Avem dovezi clare despre insuflarea
dumnezeiasca a Sf. Scripturi. (Vezi:
Despre V.T. les. 4,12; II Regi 23, 2; Isaia 6,1-8; 8,1; Avacum 2, 2 și altele). Iisus Hristos numește Vechiul Testament cuvântul lui Dumnezeu (Marcu 7,
13). El e descoperirea neamurilor (Luca 2, 32; Evr. 1, 1-2). El descoperă pe
Dumnezeu (Matei 11, 27; Ioan 17, 6-8; 1 Ioan 5, 20). Evanghelia e revelația lui Dumnezeu (I Cor. 2, 9-10; 11, 23; 15, 3; Gal.
1, 11-12; Efes. 1,17).
Astfel, Sf. Apostol Pavel ne învață ca “toata Scriptură este de Dumnezeu insuflata și de folos spre învățătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înțelepțirea
cea intru dreptate” (II Tim. 3, 16). Sf. Apostol Petru ne arata, la rându-i, ca
“niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui
Dumnezeu au grăit purtați fiind de Duhul Sfânt” (11 Petru 1, 21). Insuflarea Sf. Scripturi este autoritate dumnezeiasca.
Este ceea ce întărește Mântuitorul când zice despre Legea Vechiului Testament:
“Amin zic vouă: înainte de a trece cerul și pământul o iota sau o cirta din Lege nu va trece
pana ce vor fi toate” (Matei 5, 18).
Cărțile Noului Testament s-au scris
sub inspirația Duhului Sfânt pe care le-au primit autorii lor, adică Sfinții
Apostoli și Ucenicii lor. În clipa arătării către
Apostoli, după Înviere, Mântuitorul le spune: “Luați Duh Sfânt” (Ioan 20, 22),
iar în momentul despărțirii de aceiași Apostoli, El le poruncește: “Mergând, învățați
toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sf. Duh” (Matei 28, 19); “Ca nu voi sunteți care vorbiți,
ci Duhul Tatălui vostru este care grăiește intru voi” (Matei 10, 20); “Dar Mângâietorul,
Duhul Sfânt, pe Care îl va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învață pe
voi toate și vă va aduce aminte toate cele ce
v-am spus Eu” (Ioan 14, 26).
Avem și alte dovezi despre insuflarea Sf.
Scripturi?
Avem dovezile păstrate de Sf. Tradiție.
În adevăr, mulți Părinți și
Scriitori bisericești dau mărturie despre insuflarea Sf. Scripturi. Astfel, Sf.
Irineu spune ca Scriptură e desăvârșită fiindcă e insuflata de Cuvântul și de Duhul lui Dumnezeu, Gura Domnului, Duhul Sfânt, a
rostit cuprinsul Sf. Scripturi, declara Clement Alexandrinul30 (Clement
Alexandrinul, Cuvânt însemnător către Greci, 9, 82, 1, Migne, P. G., VIII, col.
192).
Ce este insuflarea dumnezeiască?
Insuflarea sau inspirația
dumnezeiasca este acea înrâurire speciala a lui Dumnezeu asupra autorului Sfânt
prin care:
1) mintea lui se luminează în mod excepțional
prin lucrarea Duhului Sfânt, primind o putere de pătrundere în tainele adevărurilor
dumnezeiești și căreia i se comunica în parte și adevăruri noi, la care n-ar fi putut ajunge niciodată
cu puterile proprii, iar voia sa se întărește pentru a se hotărî și persista în cele bune;
2) aghiograful este îndemnat sa
scrie ceea ce știe și
ceea ce i se va comunica, ca de sus; și
3) aghiograful este ajutat sa nu
cada în vreo greșeală.
Atenagora spune ca Duhul Sfânt se servește
de gura prorocilor ca de un organ, așa cum flautistul sufla intr-un flaut (Atenagora Atenianul, Solie pentru creștini,
7, 9, Migne, P. G., VI, col. 904, 908). Sf. Ipolit lămurește ca Proorocii
vorbeau numai puși în mișcare de Cuvântul (Logosul), Care se unea cu ei și Care, asemenea obiectului cu care se atinge chitara,
ii făcea sa vestească lucrurile voite de Dumnezeu
(Sf. Ipolit, Despre Antihrist, 2, Migne, P. G., X, col. 728).
Insuflarea ne-o arata limpede Teofil
al Antiohiei, în lămurirea pe care o da în aceasta privință: «Profeții care
istorisesc facerea lumii n-au fost de fata atunci, dar era de fata înțelepciunea
lui Dumnezeu, cea care era în El, și Cuvântul cel Sfânt al Sau, Care este totdeauna împreună
cu El. Acest Cuvânt, fiind Duhul lui Dumnezeu, începutul, înțelepciunea și Puterea Celui Prea Înalt, S-a coborât asupra Profeților
și, prin ei, a vorbit despre facerea
lumii și despre toate celelalte. Cuvântul
lui Dumnezeu S-a folosit de Moise ca de un organ» (Teofil al Antiohiei, Catre Autolic, 2, 10, Migne, P. G., VI, col.
1064; Apologeti de limbagreaca în “P.S.B.”, Bucuresti, 1985, p. 302) În
marea Sa înțelepciune, Dumnezeu vorbește prin oameni, asemenea oamenilor (Fer. Augustin, Despre Cetatea lui Dumnezeu,
17, 62, Migne, P. G., XLI, col. 537), spre a se face înțeles.
Sfânta Scriptură
poate fi înțeleasă ușor?
Nu. Înțelegerea Sfintei Scripturi nu
este la îndemâna fiecăruia dintre noi, oamenii, fiindcă adevărurile pe care ea
ni le prezinta sunt mai presus de mintea noastră omeneasca, sunt adevăruri dumnezeiești
care se adresează celor credincioși și cu viață duhovniceasca. De altfel, ea însăși mărturisește
ca tâlcuirea ei nu e lucru ușor. La întrebarea pe care Filip o pune famenului
etiopian, care citea din proorocia lui Isaia, daca înțelege ce citește, cel întrebat
răspunde: “Cum as putea, de nu mă va călăuzi cineva?” (Fapte 8, 31).
Sf. Apostol Petru scrie astfel
despre Epistolele Sf. Apostol Pavel: “În toate epistolele sale sunt unele
lucruri cu anevoie de înțeles, pe care cei neînvățați și neîntăriți le răstălmăcesc, ca și pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare” (11
Petru 3, 16). Cele 176 de versete ale Psalmului 118 sunt nu numai o lauda
sincera a Legii Domnului, ci și o
rugăciune neîntrerupta pentru dobândirea adevăratei ei înțelegeri.
Sf. Părinți și Scriitori bisericești au arătat, în repetate rânduri,
greutățile întâmpinate pentru înțelegerea Sf. Scripturi. Origen spune ca înțelesul
Scripturii nu se descoperă de la început cititorilor, mai ales celor necunoscători
în lucrurile dumnezeiești, sau care sunt necredincioși ori nevrednici. Nu e de
mirare, zice el, fiindcă înțelesul Scripturii e un lucru supraomenesc (Origen, Despre principii, 4, 1, 7, CB 5, pp. 302-303).
Puținătatea înțelegerii noastre nu
poate pătrunde strălucirea dogmelor (Idem, op. cit., loc. cit., p. 304).
Aceasta e una din cauzele principale ale căderii în erezie (Idem, op. cit., 4,
2, 168, p. 305-306). Fericitul Augustin ne recomanda ca părțile neînțelese din Scriptură
sa le apropiem de altele, care sunt clare, spre a le pătrunde unele prin altele
(Fer. Augustin, Despre învățătura. creștină, 3, 27, 38, Migne, P. L., XXXIV,
col. 80). Sf. Ioan Damaschin ne îndeamnă ca: «daca citim o data, de doua ori, și nu înțelegem ce citim, sa nu ne trândăvim, ci sa stăruim,
sa meditam, sa întrebăm. Caci spune Scriptura: “Întreabă pe tatăl tău și-ti va da de știre, întreabă pe bătrâni și-ti vor spune” (Deut. 32, 7). Cunoștința nu este a
tuturor» (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, 4, 17, trad. D. Fecioru, Bucuresti,
1938, p. 286)
Cum trebuie interpretată
sau înțeleasă Sfânta Scriptură?
Sf. Scriptură cuprinde trei înțelesuri:,
1. înțelesul după litera, obștesc, sau istoric;
2. înțelesul mai înaintat sau sufletesc;
3. înțelesul
duhovnicesc.
Origen, care e izvoditorul acestor
trei trepte ale tălmăcirii Sf. Scripturi, susține ca înțelesul cărților
insuflate se împarte după cele trei feluri de credincioși aflători în Biserica:
cei simpli, cei înaintați și
cei desăvârșiți. «Cei simpli sa-și întărească
(sufletul) ca din trupul Scripturii (numim acest înțeles după litera, obștesc și istoric); daca însă unii au început sa înainteze
ceva și pot sa privească un lucru mai pe
larg, sa-și întărească (sufletul) ca din
sufletul Scripturii; iar cei care sunt desăvârșiți și asemenea acelora despre care Apostolul zice: “Iar înțelepciunea
o propovăduim la cei desăvârșiți; dar nu înțelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor
acestui veac, care sunt pieritori, ci propovăduim înțelepciunea lui Dumnezeu
ascunsa, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci spre slava noastră”
(I Cor. 2, 6-7), aceia sa se întărească din însăși legea duhovniceasca, care
cuprinde umbra bunurilor viitoare.
Același Origen declara ca înțelesul
duhovnicesc este cel mai înalt și
trebuie pus înaintea celui material sau istoric
(Origen, Comentar la Evanghelia lui Ioan, 10, 5(4), 19, Migne, P. G., XIV, col.
313,).
Tâlcuirea dreapta a Sf. Scripturi e însă
aceea care tine seama de toate cele trei înțelesuri și le folosește potrivit cu ideile, persoanele și faptele biblice, cum au făcut cei mai mulți din Sfinții
Părinți. Sf. Ioan Gura de Aur zice: «Sa nu citiți literele în chip simplu, ci
sa cercetați ideile. Daca cineva se oprește numai asupra cuvintelor și nu cercetează nimic mai mult decât cele scrise,
multe greșeli va săvârși”) (Sf. Ioan Gura
de Aur, La celelalte, contra ereticilor…, Omilia 8, Migne, P. G., XLVIII, col.
769, trad. de prof. Justin Moisescu, Sf. Scriptură și interpretarea ei în opera Sfântului
Ioan Hrisostom, 1942, p. 95).
Ce se cere pentru tâlcuirea dreapta
a Sf. Scripturi?
Tâlcuirea dreapta a Sf. Scripturi cere:
1. O viață curata și înflorită de virtuți;
2. Cunoașterea voii dumnezeiești prin
studiul îndelungat și
smerit al Descoperirii dumnezeiești;
3. Cunoașterea învățăturii Bisericii și a Sf. Tradiții.
În privința curăției vieții, Sf.
Maxim Mărturisitorul spune: «Cunoștința întocmai a cuvintelor Duhului se descoperă
numai celor vrednici cu Duhul, adică numai acelora care printr-o îndelungată
cultivare a virtuți-lor, curățindu-și mintea de funinginea patimilor, primesc cunoștința
celor dumnezeiești, care se întipărește și se așază în ei, de la prima atingere, asemenea unei
fețe într-o oglinda curata și
stravezie» (Sf. Maxim Marturisitorul,
Raspuns catre Talasie, 65, în Filocalia, vol. III, trad. rom. de Pr. Dr. D.
Staniloae, p. 420). Viața potrivita Duhului duce la cunoașterea voii dumnezeiești
arătată în Sf. Scriptură. Duhul din noi recunoaște Duhul din Sf. Scriptură, cum
observa Mântuitorul însuși: “De va voi cineva sa facă voia Lui (Dumnezeu), va cunoaște
despre învățătura aceasta daca este de la Dumnezeu sau daca Eu vorbesc de la
Mine Însumi” (Ioan 7, 17).
Se cuvine sa citim Sf. Scriptură cu
smerenie, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, cerându-I mai înainte ajutorul ca s-o înțelegem
și având dorința calda de a ne lumina
ființa prin cuprinsul ei. Atunci când, din pricina puținătății înțelegerii
noastre, nu pricepem anumite învățături din ea, sa rugam pe preot sa ne tâlcuiască
acele învățături. Cunoașterea adânca a învățăturii Bisericii și a Tradiției îmbogățește duhul tâlcuirii celei adevărate.
O astfel de cunoaștere ajuta mult la înțelegerea dreapta a Sf. Scripturi. Lipsa
de temeinica și adâncă înțelegere a Bibliei,
precum și lipsa legăturii strânse cu Sf. Tradiție,
duce la eresuri și rătăciri,
aspru mustrate de însuși Mântuitorul, când zice: “Va rătăciți, neștiind
Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Matei 22, 29).
Sinoadele ecumenice
ale Bisericii
Sinoadele
bisericești au fost ținute pentru a rezolva diferite probleme atunci când nu
s-a putut ajunge la consens prin simple discuții. Majoritatea sinoadelor au
fost locale, deși în unele cazuri deciziile adoptate s-au bucurat de o largă
acceptare (aşa cum sunt cele Șapte Sinoade Ecumenice). Primul sinod al
Bisericii s-a ținut de către Apostoli la Ierusalim, în primul secol (Fapte
6:1-7).
Cele șapte
Sinoade Generale ale întregii Biserici Creștine sunt cunoscute sub numele de
Sinoade Ecumenice. Ele acoperă perioada dintre 325 si 757 d. Hr., iar deciziile
lor reprezintă temelia învățăturii creștine acceptate de ramurile răsăriteană
si apuseană a Bisericii Creștine. Deciziile acestor Sinoade Ecumenice au fost
luate sub călăuzirea Duhului Sfânt, aşa cum le-a promis Iisus Hristos
apostolilor Lui.
La aceste
Sinoade Ecumenice au fost întocmite multe Canoane sau norme care guvernează
administrarea Bisericii.
Biserica
Catolică acceptă ca ecumenice si unele sinoade ulterioare, organizate numai de
autoritățile si reprezentanții Bisericii Catolice. Aceste sinoade, dintre care
ultimul este al doilea Sinodul de la Vatican (1962-1965), nu sunt acceptate de
Biserica Ortodoxă ca având valabilitatea sau autoritatea adevăratelor Sinoade
Ecumenice. Astfel, nici una din deciziile acestor concilii catolice nu sunt
valabile în Biserica Ortodoxă. Pentru a înțelege mai bine motivele convocării
lor si deciziile care au fost adoptate, cele șapte Sinoade Ecumenice sunt
prezentate în continuare în ordine cronologică.
Primul Sinod Ecumenic
Primul Sinod
Ecumenic a fost convocat de Împăratul Constantin cel Mare, pe 20 mai 325.
Sinodul s-a întrunit la Niceea, în provincia Bitinia din Asia Mică, fiind
deschis oficial chiar de către Constantin. Sinodul a adoptat 20 de hotărâri,
inclusiv Crezul de la Niceea (prezentat mai jos), Canonul Sfintei Scripturi
(Biblia) si a stabilit tinerea Pastilor.
Principalul
motiv pentru convocarea lui a fost controversa ariană. Arie, un preot din
Alexandria, sustinea că Iisus Hristos a fost creat de Dumnezeu, negând astfel
divinitatea lui Hristos. Arie argumenta că dacă Iisus a fost născut, atunci a
existat o vreme în care El nu a existat; iar dacă a El a devenit Dumnezeu,
atunci a existat o vreme în care El nu a fost Dumnezeu. Intentia initială a lui
Arie era să răspundă unei alte erezii, prin care se făcea confuzie între cele
trei persoane ale Sfintei Treimi (sabelianism).
Un număr de
episcopi l-au urmat pe Arie, iar Biserica a intrat în prima si poate cea mai
profundă divizare a credintei. Până atunci, mărturisirile de credintă făceau
parte din Crezul recitat de candidații la botez. Un Crez pentru botez,
reprezentând arianismul, a fost prezentat Sinodului de către Eusebiu din
Nicomedia, însă a fost respins imediat. În cele din urmă a fost acceptat un alt
Crez, reprezentând Crezul de la Ierusalim, având inclus termenul foarte
important „homoousis",
însemnând „de aceeasi fiintă” (de aceeasi esentă). Astfel s-a adoptat ca
ortodoxă (corectă) afirmatia că Iisus este „de aceeasi fiintă” cu Tatăl. Acest
Crez este cunoscut ca fiind Crezul de la Niceea si este următorul:
Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atottiitorul,
făcătorul cerului si al pământului, al tuturor văzutelor si nevăzutelor.
Si într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu unul născut, care s-a născut din Tatăl mai înainte de toti vecii.
Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat; născut, nu făcut,
cel de-o fiintă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut.
Care pentru noi oamenii si pentru a noastră
mântuire s-a pogorât din ceruri si s-a făcut om, de la Duhul Sfânt si din Maria
Fecioara, si s-a făcut om.
Si s-a răstignit pentru noi în timpul lui
Pontiu Pilat, a pătimit si s-a îngropat si a înviat a treia zi, după Scripturi.
Si s-a suit la ceruri si sade de-a dreapta
Tatălui. Si iarăsi va să vină cu slavă, să judece viii si mortii, a cărui
Împărătie nu va avea sfârsit.
O altă
hotărâre a acestui Sinod a fost formula calendaristică pentru tinerea Paștelui.
Pastele cade de prima lună plină, după echinocțiul de primăvară, după Pastele
evreiesc.
Sinodul a
stabilit de asemenea si alte chestiuni de importantă bisericească, privind
aspecte de natură morală si teritorială, atât pentru cler, cât si pentru laici.
Un anume participant, diaconul Atanasie din Alexandria, s-a dovedit un apărător
al Ortodoxiei prin mărturisirea lui de credintă si prin redactarea Crezului
care îi poartă numele.
Un alt
participant, care prin argumentarea lui împotriva impunerii celibatului pentru
toate treptele de clerici a respins obligativitatea celibatului în Biserica
Ortodoxă, a fost Pafnutie, un egiptean care era ucenicul Sfântului Antonie. El
suferise atâtea greutăti si cruzimi în timpul prigoanei lui Maximian, încât
trupul lui a atras cinstirea din partea celorlalti episcopi, iar recomandările
sale s-au bucurat de mare respect.
Numărul
episcopilor care au participat la Sinod a fost de 318. De aceea acest Sinod mai
este numit si Sinodul celor 318 Părinti. El s-a încheiat pe 25 iulie 325.
Amintirea lui este prăznuită în Biserica Ortodoxă în a saptea duminică după
Pasti.
Al doilea Sinod Ecumenic
Al doilea
Sinod Ecumenic a fost convocat de Împăratul Teodosie I la Constantinopol, în
381, la care au participat 150 de episcopi. Teodosie s-a dovedit un apărător al
credintei ortodoxe, iar intentia lui cu convocarea Sinodului a fost eradicarea
completă a arianismului si condamnarea lui Macedonie si a lui Apolinarie,
formulând învătătura despre unitatea Sfintei Treimi si deplina umanitate a lui
Hristos.
Macedonie
învăța că Sfântul Duh nu este o persoană („hypostasis”), ci o simplă putere („dynamos”)
a lui Dumnezeu, afirmând deci că Duhul Sfânt este inferior Tatălui si Fiului.
Sinodul a condamnat învățătura lui Macedonie si a formulat învățătura despre
Sfânta Treime. Această învățătură afirmă că există „un Dumnezeu în trei
ipostasuri”, proclamând că Duhul Sfânt este Dumnezeu, egal cu Tatăl si cu Fiul,
de aceeasi fiintă cu Acestia. Aceasta a devenit baza învătăturii crestine.
Crezul de la
Niceea, adoptat de primul Sinod Ecumenic, a fost completat cu cinci propozitii
care stabileau învătătura despre Sfântul Duh, despre Biserică, Taine, învierea
mortilor si viata veacului care va să vină:
Si [cred] întru Duhul
Sfânt, Domnul de viată făcătorul, care din Tatăl purcede, care împreună cu
Tatăl si Fiul este închinat si slăvit, care a grăit prin prooroci.
Într-una sfântă, sobornicească si apostolească
Biserică,
Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor,
Astept învierea mortilor si viata veacului ce
va să vină. Amin.
Crezul a fost cunoscut de atunci sub numele de Crezul
niceo-constantinopolitan, sau Simbolul Credintei. În privinta privilegiilor
ierarhice, Sinodul a stabilit că Episcopul de Constantinopol are întâietate
peste toate Bisericile, mai putin peste cea a Romei. Doi dintre episcopii care
au avut un rol important în dezvoltarea învătăturii crestine au fost Sf.
Grigorie Teologul (sau Grigorie de Nazianz, care a prezidat Sinodul) si Sf.
Grigorie de Nyssa.
Al treilea Sinod Ecumenic
Al treilea Sinod Ecumenic a fost convocat la Efes în 431, de către
Împăratul Teodosie. Sinodul a condamnat învătătura lui Nestorie, Arhiepiscopul
Constantinopolului, care învăta că în Hristosul întrupat au existat două
persoane separate, una divină si una omenească.
Nestorie accentua firea omenească a lui Hristos în dauna firii divine,
învătând că Fecioara Maria născuse un om (pe Iisus Hristos) si nu pe Dumnezeu
(„Cuvântul" sau Fiul lui Dumnezeu). Logosul (sau „Cuvântul") doar ar
fi locuit în Hristos, ca într-un templu. Hristos deci ar fi fost doar un
„purtător de Dumnezeu”. Această învătătură era vădit contrară învătăturii
ortodoxe prin care Hristosul întrupat era o singură Persoană, Dumnezeu si Om în
acelasi timp.
Unul din punctele învătăturii lui Nestorie era respingerea denumirii de
"Theotokos" (Născătoare de Dumnezeu) pentru Fecioara Maria. Nestorie
o numea pe Fecioara Maria "Christotokos" (Născătoare de Hristos) sau
"Anthropotokos" (Născătoare de om), dând astfel nastere „controversei
hristologice".
Sinodul a reafirmat învătătura Bisericii cum că Domnul nostru Iisus
Hristos este o singură persoană, nu două persoane separate. Sinodul a stabilit
că Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu („Logosul”) este Dumnezeu desăvârsit
si Om desăvârsit, cu un suflet rational si cu trup. Unirea celor două firi ale
lui Hristos se face astfel încât una nu o tulbură pe cealaltă. Sinodul a
stabilit denumirea de „Theotokos” pentru uz teologic si liturgic în Biserică,
întărind Crezul niceo-constantinopolitan si interzicând orice adăugare sau
eliminare din acesta.
La acest Sinod au participat două sute de episcopi, prin care si Sf.
Chiril al Alexandriei care s-a dovedit un apărător al Ortodoxiei, luptând
pentru respingerea si anatemizarea lui Nestorie.
Al patrulea Sinod Ecumenic
Acest Sinod a fost convocat în 451 la Calcedon, în partea asiatică a
Constantinopolelui, de către Împăratul Marcian si sotia lui Pulcheria. Trebuia
dezbătută o altă controversă privind persoana lui Hristos. Eutih, un
arhimandrit din Constantinopol, sustinea că firea umană (mai putin desăvârsită)
a lui Hristos ar fi fost complet absorbită de firea Sa divină, cele două firi
fiind astfel confundate într-una. Prin această unire, Eutih sustinea că Hristos
ar fi avut o singură fire. Această erezie s-a numit „monofizitism” („o singură
fire”). Sinodul a condamnat această învătătură si a stabilit că au existat două
firi desăvârsite în una persoană a lui Hristos, unite „în mod neamestecat,
neschimbat, nedespărtit si neîmpărtit".
La Sinod au participat 650 de episcopi. Hotărârile dogmatice ale
Sinodului au fost exprimate printr-o mărturisire de credintă cunoscută sub
numele de Mărturia de la Calcedon. Printre celelalte hotărâri adoptate s-a
aflat una neacceptată de Biserica apuseană: canonul 28, prin care Arhiepiscopul
de Constantinopol primea titlul de Patriarh, reafirmându-se astfel hotărârea de
la al doilea Sinod Ecumenic care dădea întâietate Episcopului de Constantinopol
peste celelalte Biserici, mai putin peste cea a Romei. Canonul 28 al acestui
Sinod îi acorda Arhiepiscopului de Constantinopol anumite drepturi
administrative peste provinciile din jurul Constantinopolelui, făcându-l astfel
Patriarh. Aceasta a fost respinsă de apuseni cu explicatia că „trebuie păstrate
atributiile patriarhiilor răsăritene initiale".
Al cincilea Sinod Ecumenic
Al cincilea Sinod Ecumenic s-a tinut la Constantinopol, în 553, fiind
convocat de Împăratul Iustinian I. Controversa monofizită continuase după
condamnarea lui Eutih si după emiterea Mărturisirii de la Calcedon.
Disputele personale dintre episcopi si amestecul Statului în problemele
teologice si bisericesti au dus la o situatie nefericită în Biserică, situatie
pe care nici măcar autoritatea si influenta lui Iustinian nu a putut-o
solutiona.
Iustinian a luat initial apărarea monofizitilor, însă ulterior a trecut
de partea ortodocsilor. Împărăteasa Teodora i-a încurajat pe monofiziti să genereze
noi probleme, punând în discutie pozitia teologică a trei ilustri teologi care
muriseră deja de un secol. Acestia erau episcopi antiohieni si părinti
renumiti, Teodor din Mopsuestia, Teodoret din Cir si Iba din Edessa. Acuzatia
era că scrierile celor trei, pătrunse de nestorianism, fuseseră condamnate de
al treilea Sinod Ecumenic.
Acuzatorii monofiziti doreau condamnarea celor trei, chiar dacă acestia
erau morti. Iustinian a fost determinat de puterea acestei controverse să
convoace acest al cincilea Sinod Ecumenic, care s-a deschis la Constantinopol
pe 5 mai 553, fiind prezidat de Eutihie, Patriarhul Constantinopolelui.
Au participat 165 de episcopi, iar scrierile celor trei au fost
condamnate, iar ei însisi anatemizati. Această hotărâre a fost acceptată cu
greu în Apus. În timpul Sinodului a apărut o dispută între episcopii răsăriteni
si cei din Apus privind anatemizarea mortilor, si pentru un timp numele Papei a
fost sters din scripte. Ruptura permanentă între Răsărit si Apus a fost evitată
prin eforturile lui Iustinian.
Sinodul a confirmat învătătura Bisericii privind dubla natură a lui
Hristos si a reafirmat că El este Dumnezeu desăvârsit si Om desăvârsit. Însusi
Împăratul Iustinian si-a mărturisit credinta ortodoxă în forma cunoscutului imn
bisericesc „Fiul unul-născut si Cuvânt al lui Dumnezeu”, care se cântă la
Sfânta Liturghie.
Al saselea Sinod Ecumenic
Al saselea Sinod Ecumenic s-a tinut la Constantinopol în 680, fiind
convocat de Împăratul Constantin IV Pogonatos. La el au participat 170 de
episcopi.
În ciuda hotărârilor celui de-al cincilea Sinod Ecumenic, a legilor
stricte si a măsurilor represive luate împotriva lui, monotelismul („o singură
voie”) a continuat să producă tulburare în Biserică si în Stat. El a constituit
temelia pentru crearea unor biserici noi si independente, cum ar fi cea
armeană, cea etiopiană si a altora.
Ca rezultat al eforturilor împăciuitoare ale Împăratului Herakleu
pentru aducerea înapoi a armenilor la Biserica Ortodoxă, a început să se
răspândească o nouă învătătură privind Persoana lui Hristos. Prin aceasta se
spunea că în Hristos, Dumnezeul-Om, ar fi existat o singură voie. Această
învătătură s-a numit „monotelism” si a fost propusă initial ca un compromis
între monofizitism si ortodoxie, pentru aducerea înapoi în Biserică a
monofizitilor, într-o vreme în care Imperiul era amenintat de persi si ulterior
de musulmani.
Atât Sergiu, Patriarhul de Constantinopol, cât si Papa Honorius, au
acceptat formularea împăratului, prin care existau în Hristos două firi, însă
un singur „mod de lucru”. În afirmarea învătăturii însă, Papa a folosit
nefericita expresie „o singură voie” în Hristos, care înlocuia expresia „o
singură energie” asupra căreia conveniseră ambele părti.
După dezbateri aprinse, al saselea Sinod Ecumenic a reusit să stingă
controversa monotelită. Monotelismul a fost condamnat împreună cu sustinătorii
lui.
Sinod a stabilit că „Hristos a avut două firi cu două moduri de lucru:
ca Dumnezeu lucrând minuni, înviind din morti si urcând la cer; ca Om lucrând
faptele cotidiene ale vietii. Fiecare fire îsi exercita propria ei voie”.
Natura divină a lui Hristos a avut o misiune specifică de îndeplinit si la fel
natura Lui umană, fără ca acestea să se amestece, să se schimbe sau să lupte
una împotriva alteia. „Cele două firi (naturi) distincte si activitătile lor
specifice erau în mod tainic unite în una Persoană Divină a Mântuitorului Iisus
Hristos.”
Sinodul Trulan („al cinci-șaselea
Sinod")
Acesta nu este al saptelea Sinod Ecumenic, ci mai degradă o completare
la Sinoadele Ecumenice al cincilea si al saselea. El s-a tinut la
Constantinopol în sala de sub cupola cea mare (trullos) a palatului împărătesc.
De aceea se numeste Sinodul Trulan, în greacă fiind numit „al cinci-saselea”,
iar în latină „quinisext”.
Sinodul a fost convocat de Iustinian II, în 692. Atât Sinodul Ecumenic
al cincilea cât si al saselea dezbătuseră exclusiv problema hristologică, fără
a discuta chestiuni de ordin bisericesc. Acest Sinod poate fi considerat o
continuare a tuturor Sinoadelor Ecumenice anterioare, având în vedere că prin
al doilea său canon el a ratificat toate canoanele si deciziile celor de
dinaintea lui. El a ratificat de asemenea asa-numitele „Optzeci si cinci de
Canoane Apostolice", canoanele sinoadelor locale si cele mai importante dintre
canoanele principalilor Părinti ai Bisericii, acordându-le astfel autoritate
ecumenică.
Canoanele de disciplină ale acestui Sinod, desi nu au fost acceptate de
Papă iar în Răsărit au fost respectate numai partial, au contribuit
semnificativ la mărirea diferentelor între Răsărit si Apus. De exemplu,
canoanele 13, 30 si 48 privind căsătoria clericilor, altele referitoare la
vârsta pentru hirotonire sau la oprirea căsătoriei pentru clerici, erau
contrare unor practici din Apus, practici pe care Roma nu a acceptat să le
schimbe conform hotărârilor acestui Sinod. Oricum, acelasi Sinod a întărit prin
al saselea canon o practică aparte din Răsărit, potrivit căreia o persoană nu
se mai putea căsători după ce a fost hirotonită într-una din treptele
preotesti. Astfel, pentru prima oară, preotiei ca taină i se acorda întâietate
fată de taina cununiei. Desi nu există nici o justificare dogmatică pentru
această inferioritate doctrinară a tainei cununiei, interzicerea căsătoriei
după hirotonire continuă până în ziua de azi în Biserica Ortodoxă.
Al saptelea Sinod Ecumenic
Acest Sinod a dezbătut în principal controversa referitoare la icoane
si la locul lor în închinarea ortodoxă. El a fost convocat la Niceea în 787, de
către Împărăteasa Irina, la cererea lui Trasie, Patriarhul de Constantinopol. La el au participat 367 de episcopi.
Mai înainte cu aproape o sută de ani, controversa iconoclastă
(împotriva icoanelor) zguduise încă o dată temelia Bisericii si a Statului în
Imperiul Bizantin. Excesele religioase si minunile atribuite icoanelor de către
unii membrii ai societătii au făcut ca cinstirea icoanelor si închinarea ce i
se cuvenea numai lui Dumnezeu să aducă a idolatrie. Aceasta a generat la rândul
ei cealaltă extremă, prin care iconoclastii au eliminat complet icoanele din
viata liturgică a Bisericii. Iconofilii considerau că icoanele serveau la
păstrarea învătăturilor doctrinare ale Bisericii. Ei vedeau icoanele ca fiind
modul dinamic al omului de exprimare a divinului prin artă si frumusete.
Sinodul a stabilit învătătura prin care icoanele trebuiau cinstite, dar
nu închinate. Răspunzând invitatiei Împărătesei de a participa la Sinod, Papa
Adrian a răspuns printr-o scrisoare prin care afirma cinstirea icoanelor, dar
nu si închinarea care i se cuvenea numai lui Dumnezeu.
Hotărârea Sinodului de reintroducere a icoanelor în Biserică continea
si un paragraf important pentru justificarea folosirii si cinstirii icoanelor
în Biserica Ortodoxă până în ziua de azi: „Spunem că sfintele icoane, vopsite,
în mozaic sau din alte materiale, trebuie expuse în sfintele biserici ale lui
Dumnezeu, pe vasele sfinte si pe vesmintele liturgice, pe pereti, pe mobilă, în
case si de-a lungul drumurilor, si anume icoanele Domnului si Dumnezeului
nostru Iisus Hristos, ale Maicii noastre de Dumnezeu Născătoarea, ale îngerilor
si ale tuturor celor sfintiti. Mereu când sunt privite aceste reprezentări, ele
îi fac pe cei care le privesc să-si aducă aminte si să iubească prototipul lor.
Spunem, de asemenea, că ele trebuie sărutate si că sunt obiecte de venerare si
cinstire (timitiki proskynisis), dar nu de adevărată închinare (latreia), care
îi este rezervată numai Lui care este tinta credintei noastre si care are o
fire divină. Venerarea adusă unei icoane este de fapt transmisă prototipului
ei. Cel care venerează icoana îl venerează în realitate pe cel reprezentat în
ea”.
Sinodul a emis 22 de canoane privind aspecte de ordin administrativ si
disciplinar, condamnând simonia (hirotonirea pentru bani), alegerea
episcopilor de către autoritatea statală si construirea de mănăstiri mixte.
Totusi, în ciuda recunoasterii de către Papă a acestui Sinod, Carol cel Mare al
Frantei a refuzat să-l recunoască nu numai ca ecumenic, ci în totalitatea lui.
El nu a fost de acord cu hotărârea de venerare a icoanelor si, ca urmare a
opozitiei lui, în 794 s-a tinut la Frankfurt un sinod prin care se condamna
venerarea icoanelor si se respingea întregul Sinod. Acest Sinod a fost
recunoscut în Apus abia la sfârsitul secolului al 9-lea, însă fără acele norme
care erau contrare practicilor din Biserica Catolică.
Un Sinod regional a fost convocat la Constantinopol în anul 843, sub
Împărăteasa Teodora. Venerarea icoanelor a fost solemn proclamată în Catedrala
Sfânta Sofia. Călugări si preoti au mers în procesiune si au restaurat icoanele
la locul lor de cinste. Ziua aceea s-a numit „Triumful Ortodoxiei" si până
în prezent este sărbătorită anual printr-o slujbă aparte în prima duminică din
Postul Mare - „Duminica Ortodoxiei”.
Sfintele Taine
Mântuitorul Iisus Hristos ne cheamă neincetat la sfintirea vietii noastre,
la mântuire. Aceasta poate fi dobândită numai in Sfinta Sa Biserică, cunoscand
si împlinind Cuvântul lui Dumnezeu si împărtăsindu-ne cu Sfintele Taine ale
Bisericii.
In urma pogorârii Sfântului Duh, cerul ne-a rămas deschis si, astfel, harul
si darurile Lui se revarsă neincetat asupra si spre sfintirea celor ce fac
parte din Trupul Mântuitorului Hristos, din Biserică. Dar lucrările văzute
instituite de Hristos si săvârsite de episcop si preot, prin care, în chip
nevăzut, se impărtăseste credinciosului harul Duhului Sfânt, se numesc
Taine.
Sfintele Taine sunt lucrări văzute, pentru că omul are nu
numai suflet rational înzestrat cu libiertate, ci si trup. Prin aceste lucrări
ni se împărtăseste însă harul nevăzut al Duhului Sfânt. Partea văzută sau
externă a Sfintelor Taine o formează lucrurile, cuvintele si actele slujbei,
iar partea internă sau nevăzută a Sfintelor Taine este harul dumnezeiesc care
se împărtăseste prin partea văzută. Scopul Sfintelor Taine fiind sfintirea
omului, harul pe care ele îl împărtăsesc este harul sfintitor. Iar ceea ce
produce harul în sufletele credinciosilor, roadele speciale ale acestui har,
sunt efectele Tainelor. Desi, după natura lui, harul dumnezeiesc este unul
singur, totusi, prin lucrarea pe care o implineste, se deosebeste de la Taină
la Taină. De pildă prin Sfântul Botez ni se împărtăseste harul iertării
păcatului strămosesc si eventual al celor personale, precum si harul înfierii
noastre. Prin Sfântul Mir — harul cresterii în Hristos. Ceea ce caracterizează
si deosebeste o Taină de toate celelalte Taine este harul special pe care îl
împărtăsesc. Taina Sfântului Botez ne încorporează in Hristos si ne face
mădular al Bisericii Sale. El ne deschide usa spre celelalte Sfinte Taine.
Sfânta noastră Biserică ne învată că sunt sapte Sfinte Taine, toate
întemeiate de Matuitorul nostru Iisus Hristos. Acestea sunt următoarele:
Botezul, Mirungerea, Cuminecătura sau Impărtăsania, Mărturisirea, Preotia
(Hirotonâa), Cununia (Nunta) si Maslul.
Sfintele Taine au fost săvârsite de sfintii apostoli si sunt săvârsite de
urmasii lor legiuiti, după cum bine citim în Sfânta Scriptură : «asa să ne
socotească pe noi fiecare om : ca slujitori ai lui Hristos si ca iconomi ai
tainelor lui Dumnezeu»
(1 Cor. IV, 1). Deci nu oricare om poate să fie slujitorul Sfântelor Taine,
după cum iarăsi aflăm din Sfiânta Scriptură, că Iisus Hristos «a dat pe unii ca
să fie apostoli, pe altii prooroci, pe altii binevestitori, pe altii păstori si
învătători, spre desăvârsirea sfintilor, la lucrul slujirii, la zidirea
trupului lui Hristos» (Efes. IV, 11—12; 1 Cor. XII, 28—30 ; Evr. V, 1—6).
Astfel Sfintele Taine, pe care le avem de la Mântuitorul Iisus Hristos, ne
sunt asemenea unor izvoare curate prin care curge puterea sfintitoare a harului
dumnezeiesc, sau si asemenea unor stâlpi de neclintit pe care se reazimă viata
cea nouă, viata crestină.
După sfintii părinti ai Bisericii Sfintele Taine sunt focul care încălzeste
inimile, arde patimile si luminează sufletele si rodeste spre un folos ;
altoiul care nobilează viata ; apa care spală întinăciunea patimilor si
păcatelor; pâinea duhovnicească ce hrăneste sufletele noastre si doctoriile
care ni se dau spre întărirea trupească si sufletească, spre viată vesnică.
Se întelege însă că atât pentru săvirsirea, cât si pentru primirea cu
vrednicie a Sfintelor Taine este de trebuintă o pregătire deosebită, de pe urma
căreia să si fim vrednici de harul lui Dumnezeu. Să cugetăm în liniste si cu
răgaz la sfintenia Tainelor, la lucrarea lor mântuitoare, la adevărul că
puterea lor este atit de mare, încât ele pătrund fiinta noastră, ne vindecă de
durerile noastre sufletesti, ne hrănesc duhovniceste, ne sfintesc spre viată
vesnică (Ioan IV, 10—14).
In mod deosebit, Sfintele Taine ne impărtăsesc si întăresc in noi darurile
Sfântului Duh (Isaia XI, 2), adică dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare,
bunătatea, facerea de bine, credinta, blândetea, înfrânarea, curătia (Gal. V,
22—23). Iar aceste daruri sunt izvoare de sfintenie si de mântuire celor ce vin
la Hristos si rămân ai lui Hristos (Efes. II, 5).
Sfintele Taine ne unesc cu Dumnezeu, făcând din noi locasuri ale Părintelui
Ceresc, cum ne încredintează sfântul apostol, zicând că : «suntem templu al
Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că : Voi locui în ei si voi umbla
si voi fi Dumnezeul lor si ei vor fi poporul Meu» (2 Cor. VI, 16). Ele ne unesc
si ne înfrătesc pe unii cu altii, nasc în noi viată nouă si buourie curată.
Dar noi suntem chemati nu numai sa primim, ci să si lucrăm împreună cu
darurile Sfintelor Taine, ca ele să rodească în noi cât mai bogat; să ne fie
trepte ale desăvârsirii, scări cu ajutorul cărora să urcăm de pe pământ la cer,
la viata cea neimbătrânitoare si pururea vesnică (Ioan VI, 27 ; 1 Ioan II, 25).
1) TAINA SFÂNTULUI BOTEZ
Sfântul Botez este întâia dintre Tainele Sfintei Biserici; este ușa prin
care se întră în Sfânta Biserică. Si numai ajungând membri ai Bisericii lui
Hristos ne putem învrednici si de primirea celorlalte Sfinte Taine.
Taina Sfântului Botez a fost așezată de Mântuitorul Iisus Hristos prin
cuvintele : «Mergând, învătati toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui
si al Fiului si al Sfântului Duh» (Matei XXVIII, 19). Acestea le-a grăit după
învierea Sa din morti.
Dar Taina Sfântului Botez nu este numai usa prin care se intră în Sfânta
Biserică a lui Hristos, ci si pentru câstigarea impărătiei lui Dumnezeu, asa
cum ne încredintează însusi Mântuitorul, zicând : «De nu se va naste cineva din
apă si din Duh, nu va putea să intre în împărătia lui Dumnezeu.» (Ioan III, 5).
Si înaintemergătorul Mântuitorului Hristos, sfântul Ioan, a botezat la
Iordam. Dar botezul lui nu era Taină, ci inchipuia doar curătirea. de păcate
prin credintă si pocăintă; el era mai mult un îndemn la pocăintă, un semn văzut
si pregătitor spre cele ce aveau să vină, cum mărturiseste chiar sfântul Ioan
Botezătorul: «Eu unul vă botez cu apă spre pocăintă, dar Cel ce vine după mine
este mai puternic decât mine ; Lui nu sunt vrednic să-I duc încăltămintea.
Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt si cu foc» (Matei III, 11). Mai târziu, si
sfântul apostol Pavel, întâlnind în calea sa pe unii care primiseră botezul lui
Ioan, i-a întrebat: «Primit-ati voi Duhul Sfânt când ati crezut ? lar ei au zis
către el: Dar nici n-am auzit, dacă este Duh Sfânt. Si el a zis : Deci în ce
v-ati botezat ? Ei au zis: In botezul lui Ioan. Iar Pavel a zis : Ioan a botezat
cu botezul pocăintei, spunând poporului să creadă în Cel ce avea să vină după
el, adică in Iisus Hristos. Si auzind ei, s-au botezat în numele Domnului
Iisus» (Fapte XIX, 1—5), adică au primit Botezul crestin.
Sfântul Botez instituit de Mântuitorul Iisus Hristos nu este doar un semn
pregătitor pentru cele ce ar fi să vină, ci este o Sfântă Taină a Bisericii lui
Hristos.
Partea văzută a Tainei Sfântului Botez constă din afundarea de trei ori în
apa sfintită a celui ce se botează si în rostirea cuvintelor : «Botează-se
robul lui Dumnezeu. (N) In numele Tatălui, amin, si al Fiului, amin, si al
Sfantului Duh, amin.; acum si pururea si in vecii vecilor, amin».
Sfânta noastră Biserică face Botezul prin aiundaie, nu prin turnare sau
prân stropire, pentru că chiar cuvântul botez are ânsemnarea de «a
afunda", «a cufunda». Sub formă de turnare sau prin stropire se săvârseste
doar în împrejurări cu totul deosebite, când, de pildă, cineva este greu
biolnav sau când nu se află la îndemână apă din destul.
Apa care se foloseste la Taina Sfântului Botez trebuie să fie naturală,
curată, cu nimic amestecată.
Efectele primirii Tainei Sfântului Botez sunt : iertarea păcatului
strămosesc si a tuturor păcatelor săvârsite înainte de Botez în situatia celor
ce se botează mai târziu ; renasterea, sau nasterea la o viată nouă
duhovnicească, viată de curătie si sfintenie ; de asemenea, primirea în sânul
Sfintei Biserici, adică numărarea celui botezat între fiii ei, putându-se
împărtăsi de toate celelalte Sfinte Taine si de bunurile sufletesti pe care
Sfânta Biserică le dăruieste membrilor ei (cum s-a mai arătat). De aici si
denumirile date Tainei Sfântului Botez: «baie», «izvor sfânt», «luminare»,
«renastere», «nastere din nou», «sfintire», «pecetea lui Hristos», «baia vietii"-,
«baia renasterii»i «baia pocăintei».
Botezul sterge si vina si pedeapsa pentru păcate, dar el nu nimiceste si
urmările păcatului strămosesc, cum sunt: slăbirea vointei si inclinarea spre
rău, pofta inimii, suferintele, bolile si moartea.
Săvârsitorii Tainei Sfantului Botez sunt episcopii si preotii, căci lor
le-a încredintat Mântuitorul Iisus Hristos puterea de a săvârsi Sfintele Taine.
Numai în caz de nevoie poate boteza si diaconul, iar în cazuri cu totul
deosebite poate face acest lucru si un simplu credincios, având însă grijă să
rostească cuvintele care arată că lucrarea se face în numele Sfintei Treimi. In
acest căz, dacă cel botezat trăieste, trebuie chemat preotul pentru citirea
rugăciunilor din rânduiala Botezului si administrarea Tainei Mirungerii si împărtăsaniei.
Dacă sunt unii crestini din afara Bisericii Ortodoxe care spun că nu
trebuie să botezăm pe prunci, pentru că ei nu au păcate si, mai ales, pentru că
nu pot să mărturisească credinta lor, noi rămânem la practica noastră, veche
cât Biserica, de a boteza pe prunci, practică întemeiată si pe Sfânta Scriptură
si pe Sfânta Traditie si pe ratiune. Aceasta, pentru că Taina Sfantului Botez
este absolut necesară pentru mantuire, de la care nu pot fi exclusi nici
copiii. Primitorii Tainei Sfântului Botez sunt toti cei nebotezati, de orice
vârstă ar fi ei, toti fiind întinati de păcatul strămosesc (Fapte XVI, 14—15;
XVI, 33; 1 Cor. I, 16, 14—15 ; XVI, 23). Necesitatea Botezului pentru toti este
arătată de Mântuitorul prin cuvintele: «Adevărat zic, de nu se va naste cineva
din apă si din Duh, nu va putea să intre în impărătia lui Dumnezeu» (Ioan III,
5). Chiar din timpul sfintilor apostoli se săvârsea botezul copiilor : Lidia si
casa ei (Fapte XVI, 15) ; temnicerul si casa lui (Fapte XVI, 33) ; Crispus si casa
lui (Fapte XVIII, 8) ; Stefanas si casa lui (1 Cor.I, 76).
Sfânta Taină a Botezului este săvârsită de preoti, care au primit harul
sfintitor al preotiei. Este socotită sărbătoare mare pentru orice familie de
crestin ziua în care copiii nou-născuti primesc Taina Sfântului Botez si intră
prin ea în rândul credinciosilor crestini. Potrivit rânduielilor sale, Biserica
noastră botează pe prunci, curând dupa nasterea lor. Asa a făcut ea dela
început.
Dacd botezul ne curăteste în primul rând de păcatul strămosesc, oare
trebuie să uităm că si copiii se nasc cu acest păcat ? Stim ce spune
psalmisitul: «Intru fărădelegi m-am zămislit si în păcate m-a născut maica mea»
(Ps. L, 6). Stim ce spune si sfântul apostol Pavel : «De aceea, precum
printr-un om a intrat păcatul în lume si prin păcat moartea, asa moartea a
trecut la toti oamenii, prin acela în care toti au păcătuit» (Rom. V, 12).
Acest lucru cunoscându-l, că toti ne nastem cu păcatul strămosesc, avem noi
siguranta că un prunc va trăi până la vârsta când poate să cunoască si să
mărturisească credinta în Hristos, pentru ca atunci să-l botezăm ? Putem noi să
riscăm ca el să moară nebotezat, sub osânda păcatului strămosesc ?
Iar dacă ne referim la vremurile străvechi, la Traditia Bisericii, vedem că
de atunci, din secolele I—II si III se practica botezul copiilor. Sfintii
părinti arată în scrierile lor că Biserica a primit de la apostoli obisnuinta
de a administra botezul si pruncilor.
In ceea ce priveste faptul că pruncii nu pot să-si mărturisească credinta
crestină, Biserica are ca garant pe nasii care-i primesc la botez, care
mărturisesc pentru acestia credinta crestină rostind Crezul si care îsi iau
indatorirea ca finii lor să fie crescuti de ei în credinta Bisericii.
De altfel, noi cunoastem tot din Sfintele Scripturi atâtea cazuri când
pentru credinta cuiva Dumnezeu S-a îndurat de cel pentru care acesta se ruga.
Sa ne amintim că Mântuitorul a vindecat pe sluga sutasului din Capernaum pentru
credinta stăpânului său ; a vindecat pe fiica femeii canaanence pentru credinta
mamei sale, si a înviat pe fiica lui Iair pentru credinta tatălui său, si pe
fiul văduvei din Nain pentru credinta mamei sale. Si atunci să nu credem noi că
botezul poate fi săvârsit pruncilor pe temeiul credintei nasilor lor?
Ca să facă mărturisirea de credintă, nasului i se cere să fie buin
credincios, să fie mai în vârstă ; de asemenea, sa fie de acelas sex cu pruncul
care se botează. Părintii pruncului nu pot fi nasi. Este bine ca pentru fiecare
nou botezat să fie numai un nas.
Nasul are îndatorirea sa îngrijească de viata sufletească a finului său,
învătându-l, la vremea cuvenită, adevărurile dreptei noastre credinte spre a
face din el un bun credincios, mădular sănătos al Sfintei Biserici. Dar si
finul este dator cu ascultare si cu respect fată de nas, în aceeasi măsură cum
îi ascultă pe părintii săi trupesti.
Există un Botez al muceniciei sau al sangelui (Matei X, 32 ; XVI, 25),
cunoscut în cele dintâi veacuri crestine, întelegând prin el moartea martirică,
în persecutii, pentru Mântuitorul Iisus Hristos. Sfintii părinti îl socotesc
asemenea Botezului din apă si din Duh, umeori chiar mai de pret decât acesta
(sfântul Grigorie Teologul).
Mai cunoastem si Botezul dorintei care constă în dorinta arzătoare a cuiva
de a ajunge membru al Sfintei Biserici, ducând o viată de pocăintă si în
virtute. Dacă dintr-o pricină oarecare fără voia lui nu ajunge să primească
botezul prin apă si prin Duh, el e socotit botezat cu Botezul dorintei.
Taina Sfântului Botez nu se repetă. Căci «este un Domn, o credintă, un
botez» (Efes. IV, 5)... «Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor»,
rosteste cel ce primeste Sfânta Taină a Botezului (Art. 10 din Simbolul
Credintei). Intr-adevăr, după cum cineva nu se naste trupeste decât o singură
dată, tot asemenea nasterea sufletească nu poate fi decât una singură. Numai
dacă a fost găsit un prunc si nu se stie sigur de a fost sau nu botezat, atunci
acesta este botezat conditionat, dacă n-a fost botezat. Deci nici aici nu se
săvârseste un al doilea botez.
LECTURĂ DIN SFINTII PĂRINTI
«Cati în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati îmbrăcat» (Gal. III, 27).
— «Scufundându-te în apă, unde-ti pierzi urma, înseamnă că ai ajuns să te
lipsesti de viata din aer. Iar a te lipsi de viată, e tot una cu a muri. Când,
peste câteva clipe, te-ai ridicat la fata apei, ajungând iar la lumină,
inseamnă că te doresti fierbinte după altă viata, iar după ce ai dobândit-o
trăiesti numai din ea. Din această pricină si cerem în slujba Botezului
ajutorul Făcătorului a toate, iar o nastere din nou e cu mult mai însemnată
decât cea dintâi. Acum si chipul lui Dumnezeu se întipăreste mai bine în
sufletul celui botezat decât odinioară, iar statura lui e făcută acuma si mai
întocmai după modelul dumnezeiesc, căci de-acuma chiar modelul ni se arată cu
trăsături mai lămurite» (Nicolae Cabasila, Viata in Hristos).
2) TAINA SFÂNTULUI MIR
Asa cum pruncul nou-născut are nevoie de hrană pentru a creste si a se
întări în cele trupesti, cel născut prin Taina Sfântului Botez are trebuintă de
crestere si întărire duhovnicească în viata cea nouă, viata în Hristos Domnul.
Iar această intărire, care vine de la Sfântul Duh, i se dă celui botezat prin a
doua Taină a Sfintei Biserici, prin Sfântul Mir (Mirungerea).
Taina Sfântului Mir (Mirungerea) este instituită de Domnul nostru Iisus
Hristos care făgăduieste sfintilor apostoli că le va trimite Duhul Sfânt: «Si
iată, Eu trimit peste voi făgăduinta Tatălui Meu ; voi însă, sedeti în cetate
până ce vă veti imbrăca cu putere de sus» (Luca XXIV, 49 ; vezi si Ioan XIV,
16—17, 26; XV, 13—15; Matei X, 20). In chip mai lămurit, pentru întelegerea
noastră, mai vădit si mai strălucit avea să se arate instituirea acestei Sfinte
Taine în ziua Cincizecimii, in ziua Pogorârii Sfântului Duh cu toate darurile
Sale.
Sfintii apostoli au împărtăsit Taina Sfântului Mir celor botezati, cum
citim în Sfânta Scriptură : «Apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a
primit cuvântul lui Dummezeu, au trimis la ei pe Petru si pe Ioan, care,
coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duh Sfânt, căci nu se pogorâse
încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezati în numele Domnului
Iisus. Atunci îsi puneau mâinile peste ei, si ei luau Duh Sfant» (Fapte VIII,
14—17).
Aflăm asadar că, incă de la inceput, Taina Sfântului Mir era, ca si în
vremea noastră, nedespărtită de Taina Sfântului Botez. De asemenea, că ea se
împărtăsea prin punerea mâinilor numai de către sfintii apostoli asupra celor
botezati. Astfel, si în Efes, sfântul apostol Pavel a impărtăsit Sfânta Taină a
Mirului unora pe care i-a botezat cu botezul lui Iisus — Botezul crestin — si
care nu avuseseră până atunci decât botezul lui Ioan (Fapte XIX, 1—6).
Sfintii apostoli împărtăseau Duhul Sfânt celor botezati atât prin punerea
mâinilor (Fapte VIII, 14—16 ; Evrei VI, 2 ; Fapte XIX, 1—6), cât si prin
ungerea sau pecetluirea cu Sfântul Mir a celor botezati: «Iar Cel ce ne
întăreste pe noi împreună cu voi în Hristos si ne-a uns pe noi este Dumnezeu,
Care ne-a si pecetluit si ne-a dat arvuna Duhului în inimile noastre» (2 Cor.
I, 21—22 ; Efes. IV, 30) ; «Iar voi ungere aveti de la Cel Sfânt si stiti
toate... ungerea pe care ati luat-o de la El rămâne întru voi si nu aveti
trebuintă ca să vă învete cineva» (1 IoanII,-20, 27).
Cu trecerea vremii, numărul credinciosilor a sporit, iar sfintii apostoli
nu au mai putut ajunge peste tot, ca să-si pună mâinile asupra tuturor. De
aceea s-a îndătinat săvârsirea Tainei Sfântului Mir prin ungere de către
urmasii lor, adică de către episcopii si preotii Bisericii, cum se face si azi.
Despre toate acestea ne încredintează si Sfânta Traditie prin mărturii din
secolele II, III si IV: «După ce am iesit din baia Botezului, ne ungem cu
ungere sfântă, după ritualul vechi, precum si la preotie se ungeau cu untdelemm
din corn. Ungerea ni se face matenal, dar ea poartă roade duhovnicesti, după
cum si la Botez, afundarea este un act material, dar roadele sunt duhovnicesti,
că suntem curătiti de păcate... Apoi vine punerea mâinilor, cu care unindu-se
binecuvântarea, se cheamă si se coboară Sfântul Duh» (Tertulian). «Vouă, după ce
ati iesit din cristelnita sfintei ape, vi s-a dat ungerea, preinchipuirea
aceleia cu care a fost uns Hristos ; iar aceasta este Sfântul Duh» (Sfântul
Chiril al Ierusalimului).
Partea văzută a Sfintei Taine a Mirungerii o constituie ungerea în formă de
cruce cu Sfântul Mir a părtilor mai însemnate ale trupului si a organelor
simturilor, cu rostirea, de fiecare dată, a cuvintelor: «Pecetea darului
Duhului Sfânt. Amin».
Sfântul Mir se prepară din untdelemn, vin si 38 diferite aromate si se
sfinteste de către un sobor de episcopi, în Joia Patimilor. Amestecul acestor
aromate simbolizează bogătia si felurimea darurilor Sfântului Duh de care se
împărtăsesc primitorii acestei Taine.
Săvârsitorul Tainei Mârungerii este episcopul sau preotul. Sfânta Taină a
Mirungerii împărtăseste primitorilor harul Sfântului Duh, care luminează mintea
pentru întelegerea si mărturisirea adevărului crestin ; ea întăreste voia
pentru propăsirea în toate cele bune, dând astfel celor botezati tăria de a fi
adevărati crestini sau locasuri vrednice ale Sfântului Duh. Darurile acestea
sunt vii si lucrătoare în sufletul crestinului care rămâne în Biserică si
participă la viata Bisericii.
Sfânta Taină a Mirungerii nu se repetă. Chiar dacă se obisnuieste ca cei
care s-au lepădat de credinta crestină ori au părăsit Sfânta Biserică si vor să
se întoarcă din nou la ea, să fie iarăsi unsi, aceasta nu înseamnă o repetare a
Sfintei Taine, ci numai reintărirea lor în dreapta credintă.
RUGĂCIUNE
«Cel ce ai dăruit robului Tău izbăvire de păcate prin Sfântul Botez si i-ai
dat lui înnoirea vietii, însuti, Stăpâne Doamne, binevoieste să strălucească
pururea lumina fetii Tale în inima lui ; apără pavăza credintei lui nebântuită
de vrăjmasi, păzeste într-insul nespurcată si neintinată haina nestricăciunii
cu care s-a îmbrăcat, păstrând într-insul, cu harul Tău, nestricată pecetea cea
duhovnicească ; si fii milostiv acestuia si nouă, după multimea îndurărilor
Tale. Că s-a binecuvântat si s-a preaslăvit preacinstitul si de mare cuviintă
numele Tău, al Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, acum si pururea si în
vecii vecilor. Amin».
3) TAINA SFINTEI IMPĂRTĂSANII
Născut la viata cea nouă, viata în Iisus Hristos, întărit in ea prin
pecetea darului Sfântului Duh, de acum fiu al Sfintei Biserici, credinciosul se
poate învrednici si de primirea celorlalte Sfinte Taine. Asa i se dă lui Taina
Sfintei împărtăsanii sau Cuminecături, prin care, sub chipul pâinii si al
vinului primeste însusi Trupul si Sângele Mântuitorului Iisus Hristos spre
iertarea păcatelor si spre viata de veci.
Această Sfântă Taină se mai numeste si Sfânta Euharistie ceea ce înseamnă
multmnire, pentru că atunci când a asezat-o, la Cina cea de Taină, Mântuitorul
Hristos a multumit Părintelui ceresc înainte de a frânge pâinea si a o da
sfintilor apostoli. Dar ea este si o jertfă de multumire către Dumnezeu adusa
de Sfanta Biserică, de credinciosii ei, prin episcop sau preot.
Sfânta Impărtăsanie ii uneste pe credinciosi cu Mantuitorul Iisus Hristos,
dar îi uneste si între ei prin aceeasi credintă si prin dragoste crestinească ;
ei sunt una si aceeasi obste crestinească în fata aceluiasi sfânt altar,
împărtăsindu-se de toate darurile dumnezeiesti din unul si aceiasi potir.
Sfânta împărtăsanie nu este numai o Taină, ci si o jertfă reală,
nesângeroasă, adusă lui Dumnezeu, Jertfa trupului si a sângelui lui Iisus
Hristos. Acelasi Hristos S-a jertfit pe cruce si Se jertfeste în Sfânta
Euharistie. Deosebirea este că jertfa de pe cruce este sângeroasă, pe cand cea
din Sfânta Euharistie este nesângeroasă, însă strâns unită cu cea de pe cruce
pe care o actualizează până la sfârsitul veacurilor
Sfânta Impărtăsanie este cea mai mare Taină, fiindcă prin ea noi nu primim
numai harul dumnezeiesc, ci pe însusi izvorul harului, pe Iisus Hristos,
împărtăsindu-ne cu Trupul si Sângele Său.
Mântuitorul Hristos a instituit Taina Sfintei Euharistii sau împărtăsanii
în Joia înaintea mintuitoarelor Sale Patimi, la Cina cea de Taină. Atunci,
luând pâinea si binecuvântând-o, a frant-o si, dând-o ucenicilor Săi, a zis:
«Luati, mâncati, acesta este Trupul Meu. Si luând paharul si multumind, le-a
dat, zicand : Beti dintru acesta toti, că acesta este Sângele Meu, al Legii
celei Noi, care pentru multi se varsă spre iertarea păcatelor» (Matei XXVI,
26—28). După aceea le-a poruncit : «Aceasta să faceti întru pomenirea Mea»
(Luca XXII, 19).
Sfânta Taină a împărtăsaniei se savarseste numai de episcop si preot, în
virtutea puterii date lor de Mântuitorul Hristos, prin sfintii apostoli (Luca
XXII, 19) si numai în cadrul Sfintei Liturghii; ea este miezul si centrul
Sfintei si Dumnezeiestii Liturghii. Darurile ce se aduc spre prefacere în
Trupul si Sângele Domnului sunt painea din grâu curat si dospită si vinul, tot
curat, din struguri.
Prefacerea pâinii si vinului în Trupul si Sângele Domnului, în vremea
Sfintei Liturghii, are loc atunci când preotul sau episcopul, ridicând mâinile,
fruntea si inima către cer se roagă fierbinte :
"Incă aducem Tie această slujbă duhovnicească si fără de sânge, si Te
chemăm, Te rugăm si cu umilintă la Tine cădem : Trimite Duhul Tău cel Sfânt
peste noi si peste aceste Daruri ce sunt puse înainte si fă, adică, pâinea
aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tău, iar ceea ce este in potirul acesta,
Cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt".
In acest timp, la strană se cântă «Pe Tine Te lăudăm», iar credinciosii
îngenunchează, căci acum se săvârseste prefacerea, iar nu atunci când se
rostesc cuvintele de instituire a Sfintei Taine : «Luati mâncati... Beti dintru
acesta toti...». Cum se petrece acest lucru, mintea noastră nu poate pricepe;
se face în chip tainic, mai presus de întelegerea noastră.
In încercările lor de a deslusi măcar în parte această lucrare întru totul
tainică, până si cei mai mari si mai alesi cugetători crestini nu au găsit
cuvinte potrivite.
Dar trebuie să luăm aminte, înainte si mai presus de toate, că ceea ce se
săvârseste la Sfânta Liturghie nu este doar o asemănare cu ceea ce s-a făcut la
Cina cea de Taină, ci Insusi Mântuitorul Iisus Hristos este prezent aici sub
chipul pâinii si al vinului. El, Hristos Domnul, ne-a grăit limpede despre
aceasta incă înaintea Sfintelor Sale Patimi, zicând : «Cel ce mănâncă Trupul
Meu si bea Sângele Meu are viată vesnică, si Eu îl voi invia în ziua cea de
apoi» (Ioan VI, 54). Căci «adevărat, adevăiat zic vouă, dacă nu veti manca
Trupul Fiului Omului si nu veti bea Sângele Lui, nu veti avea viată în voi»
(Ioan VI, 53).
La primirea Sfintei Cuminecături sunt chemati toti fiii Sfintei Bisenci; ei
se pot împărtăsi cu Trupul si Sângele Domnului, dacă mai întâi si-au mărturisit
pacatele si au fost dezlegati de preotul duhovnic. După primirea Sfintei
Cuminecături se cuvine să nu mai sărute icoana, sau mâna episcopului sau
preotului, să-si păzească limba de orice vorbă desartă, de blestem, de
clevetiri, cinstind astfel Dumnezeiescul Trup si Sânge pe care l-au primit.
Mari, multe si minunate sunt roadele Sfintei Cuminecături pentru viata
duhovnicească a credinciosului crestin. Căci cel ce se împărtăseste cu Trupul
si Sângele Domnului se uneste tainic cu Domnul si, prin aceasta, îsi umple
sufletul cu har si cu toate bunurile duhovnicesti pe care le aduce o asemenea
unire. Cel ce mănâncă Trupul Meu si bea Sângele Meu rămâne intru Mine si Eu
întru El» (Ioan VI, 56), ne grăieste Mântuitorul. El îsi sporeste viata duhovnicească
: «Cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine» (Ioan VI, 57), adaugă Hristos
Iisus. Si ce-i poate fi mai de folos credinciosului crestin, decât trăirea lui
cu Hristos si în Hristos.
Sfântul Ignatie Teoforul spune că Sfânta Cuminecătură «este leacul
nemuririi, dându-ni-se «spre iertarea păcatelor si spre viata de veci». Ea
păstrează si strânsa legătură cu întregul Trup al Sfintei Biserici, în care
Mântuitorul Iisus Hristos se află prezent fără întrerupere.
Dat fiind roadele Sfintei Cuminecături, Sfânta Biserică porunceste fiilor
ei să se pregătească si să se împărtăsească cât mai des cu Trupul si Sângele
lui Hristos. îndeosebi, în cele patru posturi mari de peste an, în preajma unei
călătorii mai îndelungate, la caz de suferintă si boală, ca si înainte ca mirii
să se învrednicească de Sfânta Cununie. Eiectele binefăcătoare ale Sfintei
împărtăsanii apar numai în sufletele celor care au primit-o cu vrednicie. Celor
nepregătiti si nevrednici le aduce osândă de la Dumnezeu (1 Cor. XI, 27—29).
4) TAINA SPOVEDANIEI
Este Taina în care Dumnezeu iartă, prin duhovnic, păcatele crestinilor care
se căiesc sincer si le mărturisesc la scaunul spovedaniei, în fata preotului.
Ea are diferite numiri. Se numeste pocăintă, pentru că cel ce o primeste
trebuie să regrete în mod sincer, păcatele săvârsite si mărturisite preotului
duhovnic; mărturisire sau spovedanie, întrucât crestinul îsi mărturiseste
păcatele în fata preotului; al doilea Botez, pentru că prin ea se spală
păcatele întocmai ca prin Taina Botezului; iertare, dezlegare, pentru că prin
ea se dezleagă păcătosul de legătura păcatelor; împăcare, pentru că ne împacă
cu Dumnezeu.
Mântuitorul Hristos a îngăduit această Taină sfintilor Săi apostoli când
le-a spus : "Oricâte veti lega pe pământ, vor fi legate si in cer si
oricâte veti dezlega pe pământ, vor fi dezlegate si in cer" (Matei XVIII,
18; XVI, 19). El a instituit-o apoi după Sfânta Sa inviere din morti, când
arătându-Se apostolilor le-a zis : «Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl
vă trimit si Eu pe voi. Si zicând aceasta, a suflat asupra lor si le-a zis :
Luati Duh Sfânt; cărora veti ierta păcatele, le vor fi iertate si cărora le
veti tine, vor fi tinute» (Ioan XX, 21—23). Puterea de a lega si dezlega
păcatele o are numai Mântuitorul Hristos, cum ne-a arătat (Luca V, 20 si 24),
dar El a dat această putere si apostolilor (Ioan XX, 21-23) si prin acestia,
episcopilor si preotilor.
Recunoasterea păcatelor se face prin mărturisirea sau spovedirea lor, prin
viu grai, în fata preotului-duhovnic. Păcatul apasă constiinta noastră ca o
piatră si o răneste dureros. Dar prin mărturisire, sufletul se usurează, inima
dobândeste liniste, constiinta câstigă împăcare si rana se vindecă. După cum
bucuriile cer să fie mărturisite si prin aceasta îsi sporesc frumusetea,
asemenea si durerile se cer mărturisite si astfel sufletul se usurează.
Păcatul, oricum ar fi el, mare sau mic, trebuie să fie mărtunsit în fata
preotului duhovnic, cu adâncă părere de rău, cu hotărârea de a nu mai gresi, cu
credinta puternică în Hristos si cu nădejdea în îndurarea Lui. Aceasta, pentru
a ne păstra mereu curată haina sufletului nostru, pentru a nu ne despărti de
Dumnezeu. Sfântul apostol Iacob ne îndeamnă, zicând : «Mărturisiti-vă unul
(credinciosul) altuia (preotului) păcatele si vă rugati unul pentru altul, ca
să vă vindecati, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului" (Iacob
V, 16). Asadar, când ne simtim apăsati de păcate, când suntem bolnavi
sufleteste, să alergăm la preotii Sfintei Biserici si lor să ne mărturisim, ca
prin rugăciunea si dezlegarea lor să dobândim iertarea păcatelor (Iacob V,
14—15). Si în alt loc ni se grăieste despre îndatorirea crestină de a ne
mărturisi păcatele: «Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi însine si
adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele, El — Iisus Hristos — este
credincios si drept, ca să ne ierte păcatele si să ne urâțească pe noi de toată
nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit, îl facem mincinos, si cuvântul Lui nu
este Intru noi» (1 Ioan I, 8—10).
Lucru deosebit de însemnat nu este însă numai mărturisirea păcatelor, ci
căință, adică părerea de rău si durerea sufletească pe care o simte creștinul
pentru păcatele săvârșite în felurite chipuri. Căci fără de căintă, Sfânta
Mărturisire sau Pocăinta nu ne aduce roadele dorite ; nu ne aduce iertarea si
împăcarea cu Dumnezeu. Iar căinta trebuie să fie sinceră, deplină (pentru toate
păcatele) si să izvorască din credinta, nădejdea si iubirea lui Dumnezeu.
Aceeasi însemnătate o are si hotărirea de îndreptare, curajul prin care
punem hotar între viata trecută si cea viitoare; o hotărâre sfântă, că vom duce
de acum înainte o viată nouă, viată în Hristos, făcând fapte vrednice de
pocăintă (Matei III, 7).
Mărturisirea sau însirarea păcatelor fără căintă adevărată si fără hotărâre
de îndreptare, nu aduce iertarea păcatelor (Luca XIII, 5).
Cerintele unei bune mărturisiri a păcatelor trebuie împlinite printr-o
pregătire din bună vreme, cu deosebire prin post si rugăciune. Căci postul
smereste trupul, iar rugăciunea deschide sufletul credinciosului în fata lui
Dumnezeu. De asemenea, să cercetăm în cei măsură ne-am împlinit datoriile către
Dumnezeu, către Sfânta Biserică, apoi către aproapele, către familie, către noi
însine, către Patrie, si asa să păsim către Sfânta Taină a Spovedaniei.
Stiut este că Sfânta Mărturisire se administrează celor ce se pregătesc a
primi Sfânta Cuminecătură. De aceea si grăieste sfântul apostol Pavel: «Să se
cerceteze (însă) omul pe sine si asa să mănânce din pâine si să bea din pahar»
(1 Cor. XI, 28), adică să ia Sfântul Trup si Sânge al Mântuitorului Iisus
Hristos numai după vrednică mărturisire.
După ascultarea celor mărturisite de crestin, dacă din ele se vădeste
căintă si hotărâre de îndreptare, preotul-duhovnic îl dezleagă pe acesta prin
cuvintele : "Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul si cu
îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule, si să-ti lase
toate păcatele. Si eu, nevrednicul preot si duhovnic, cu puterea ce-mi este
dată, te iert si te dezleg de toate păcatele, în numele Tatălui si al Fiului si
al Sfântului Duh. Amin".
Potrivit cu greutatea păcatelor mărturisite si după cea mai bună socotintă
a preotului-duhovnic, celui ce s-a spovedit i se dă, înainte de dezlegare, un
canon de pocăinta, ca de pildă : rugăciuni, metanii, participarea la sfintele
slujbe si îndeosebi la Sfânta Liturghie din duminici si sărbători, fapte de
milostenie, înfrânări de la anumite mâncăruri sau fapte. Toate acestea nu
urmăresc pedepsirea celui ce s-a mărturisit, ci îndreptarea lui; ele sunt
asemenea unor leacuri spre însănătosire duhovnicească, spre întărire în virtute
si îndepărtare de păcat.
Roadele Sfintei Mărturisiri sunt de nepretuit. Căci ea ne dezbracă de haina
întinată a păcatelor si ne îmbracă în haina cea nouă a virtutilor crestine, în
haina luminoasă a harului dumnezeiesc ; din starea de păcat si de osândă, ea ne
trece în starea de har mântuitor. Ea ne deschide calea spre desăvârsire, ne
sporeste evlavia, rodeste curătia sufletului, pacea cugetului, îndreptarea
vietii spre câstigarea fericirii vremelnice si vesnice.
Soroacele Sfintei Mărturisiri nu sunt fixe. Dar e bun si folositor lucru,
pentru viata noastră duhovnicească, să ne spovedim cât mai des, dar mai ales cu
prilejurile arătate în legătură cu Sfânta Cuminecătură.
RUGACIUNI
a) înainte de spovedanie
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce pentru păcatele mele ai
primit ocară pe cruce si chemi pe cei păcătosi la Tine, zicând : "Pe cel
ce vine la Mine nu-l voi scoate afară", primeste-mă si pe mine,
nevrednicul. Iartă-mi toate păcatele mele si-mi dă harul Tău si binecuvântarea
Ta, pentru mila Ta cea mare si nemăsurată ; cu rugăciunile preacuratei Maicii
Tale si ale tuturor sfintilor Tăi. Amin.
b) După spovedanie
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, izvorul întelepciunii si al
darului, deschide buzele mele ale păcătosului si mă învată cum se cuvine si
pentru ce se cade să mă rog. Că Tu esti Cel ce stii multimea cea mare a
păcatelor mele. Iată, cu frică stau înaintea Ta ; îndreaptă viata mea, Cel ce
îndrepti toată zidirea cu cuvântul si cu puterea cea nespusă a întelepciunii,
Cel ce esti liman celor înviforati, si-mi arată calea pe care voi merge. Dă
cugetelor mele duhul întelepciunii Tale, iar nepriceperii mele duhul
întelegerii. Cu duhul temerii de Tine pătrunde faptele mele si duh drept
înnoieste întru cele dinlăuntru ale mele. Cu duh stăpniitor întăreste alunecarea
gândurilor mele ; ca în toate zilele fiind îndreptat spre cele de folos cu
Duhul Tău cel bun să mă învrednicesti a împlini poruncile Tale si pururea să-mi
aduc aminte de mărită venirea Ta, care va cerceta toate faptele noastre.
Că milostiv si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie slavă înăltăm,
Tatălui si Fiului si Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.
5) HIROTONIA (PREOTIA).
Hirotonia (Preotia) este a cincea sfântă Taină a Bisericii, în care, prin
punerea mâinilor si rugăciunea arhiereului, se împărtăseste unor bărbati, ce
s-au pregătit pentru aceasta, harul dumnezeiesc, care dă puterea de a
propovădui cuvântul lui Dumnezeu, de a săvârsi Sfintele Taine si slujbele
bisericesti, si de a conduce pe cei credinciosi la mântuire.
Sfânta Taină a Preotiei se împărtăseste asadar unor bărbati anume pregătiti
pentru a o primi cu vrednicie. Insusi Mântuitorul Iisus Hristos i-a ales pe
sfintii apostoli si i-a învătat, prin toate câte a făcut între oameni, cele ale
împărătiei lui Dunmezeu. După aceea i-a învrednicit de deosebita cinste de a
propovădui Sfânta Evanghelie si de a săvârsi fapte minunate. Adresându-se lor,
a asezat si Taina Preotiei prin cuvintele : «Precum M-a trimis pe Mine Tatăl,
vă trimit si Eu pe voi. Si zicând acestea, a suflat asupra lor si le-a zis :
Luati Duh Sfânt; cărora veti ierta păcatele, le vor fi iertate si cărora le
veti tine, vor fi tinute» (Ioan XX, 21—23).
Sfintii apostoli, cum aflăm din Sfânta Scriptură, au săvârsit Sfânta Taină
a Preotiei prin punerea mâinilor, adică: «hirotonându-le preoti în fiecare
biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredintat pe ei Domnului în Care
crezuseră» (Fapte XIV, 23), dar având grijă «să nu pună prea degrabă mâinile
peste nimem» (1 Tim. V, 22), să fie cu multă grijă, pentru că Preotia este
lucrarea Duhului Sfânt (Fapte XX, 28).
In trei directii se exercită puterea si slujirea preotească si anume:
Puterea învătătorească, adică de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu,
Mântuitorul Hristos a dat-o sfintilor apostoli si, prin ei, episcopilor si
preotilor, odată cu cea sfintitoare, prin cuvintele : «Mergând, învătati toate
neamurile, botezându-le în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh,
învătându-i să păzească toate câte v-am poruncit voua» (Matei XXVIII, 19—20).
Puterea sfintitoare a fost dată si în chip deosebit la Cina cea de Taină prin
cuvintele : «Aceasta — adică Sfânta Euharistie — să o faceti spre pomenirea
Mea» (Luca XXII, 19 ; 1 Cor. XI, 25). Despre puterea sfintitoare a preotiei
vorbeste si sfântul apostol Pavel: «Asa să ne socotească pe noi fiecare om : ca
slujitori ai lui Hristos si ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu» (1 Cor. IV,
1). Puterea de conducere duhovnicească le-a fost dată prin cuvintele : «Cel ce
vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, si cel ce se leapădă de voi se leapădă
de Mine ; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe
Mine» (Luca X, 16).
Sfintii apostoli au împărtăsit harul Preotiei prin punerea mâinilor
ierarhiei bisericesti, (adică episcopilor, preotilor si diaconilor), având
credinta luminată de Duhul Sfânt că harul hirotoniei, în una din cele trei
trepte, nu-si are izvorul în cel ce pune mâinile, ci în Dumnezeu, cum ne arată
si sfântul Ioan Gură de Aur : «Se pune mâna peste om, dar toate le face
Dumnezeu si mâna Lui se atinge de capul celui ce se hirotoneste, dacă hirotonia
se face cum se cuvine» (sfântul Ioan Gură de Aur).
Asadar, Preotia este de la Dumnezeu, cum îi scrie si sfântul apostol Pavel
ucenicului său Timotei : «Nu fi nepăsător fată de harul care este întru tine, care
ti s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor preotimii» (1 Tim. IV, 14). «Te
îndemn să tii aprins harul lui Dumnezeu, cel ce este în tine, prin punerea
mâinilor mele» (2 Tim. I, 6).
Taina Sfintei Preotii o poate săvârsi numai episcopul si de partea ei
văzută tine rugăciunea rostită de el:
"Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă si pe cele
cu lipsă le împlineste, hirotoneste pe (N) întru diacon (pe diacon întru preot,
pe preot întru episcop...") si punerea mâinilor episcopului slujitor pe
capul celui ce se hirotoneste.
Taina Hirotoniei are trei trepte — toate adeverite de Sfânta Scriptură si
de Sfânta Traditie si bine cunoscute încă din vremea sfintilor apostoli — si
anume : diaconia, preotia si arhieria.
In Faptele sfintilor apostoli în se arată cum a luat fiintă treapta
diaconească, pe urma alegerii si hirotoniei celor sapte diaconi în Biserica din
Ierusalim. «Pe acestia i-au pus înaintea apostolilor, si rugându-se si-au pus
mâinile peste ei» (Fapte VI, 6).
Sfintii apostoli au hirotonit preoti în mai multe cetăti (Fapte XIV, 23) ;
de asemenea, sfântul apostol Pavel a asezat si episcopi, pe care, prin viu grai
si prin scrisori, îi sfătuieste să îndrepteze cele ce mai lipsesc si să aseze
preoti prin cetăti (Tit I,5).
Si sfintii părinti dau mărturie neîntreruptă si netăgăduită despre cele
trei trepte ale Sfintei Preotii, unul din ei scriind: «Supuneti-vă toti
episcopului precum Iisus Hristos Tatălui, si preotilor ca apostolilor, cinstiti
pe diaconi ca pe legea lui Dumnezeu.
Fără episcop nimeni să nu facă ceva din cele ce apartin Bisericii» (sfântul
Ignatie Teoforul, Epistola către smirneni, VIII, 1—2).
Spre Sfânta Preotie poate păsi numai cel ce este găsit vrednic de primirea
ei, după cercetarea lui de către duhovnic prin Taina Sfintei Spovedanii. Dar
harul odată împărtăsit prin hirotonire nu se pierde niciodată. Cel hirotonit
poate fi doar oprit — pentru pricini de abateri de la buna purtare preotească —
de la săvârsirea celor sfinte.
Potrivit treptei în care se află, primitorii Sfintei Preotii au puterea să
săvârsească cele sfinte legate strâns de treapta preotiei lor. Astfel,
episcopul are puterea să săvârsească toate Sfintele Taine si toate slujbele
bisericesti, îndeosebi de a hirotoni întru diacon, preot si, împreună cu încă
doi arhierei, întru anhiereu si de a sfinti într-un sobor de arhierei, Sfântul
Mir. Treapta arhierească, venind de-a dreptul de la apostoli, prin succesiune
apostolică sau episcopală, detine plinătatea celor trei puteri : de a învăta,
de a săvârsi cele sfinte si de a conduce Biserica.
Preotul primeste de la arhiereu, prin hirotonie, darul celor trei puteri:
învătătorească, sfintitoare si de conducere, însă fără dreptul de a hirotoni si
de a sfinti Sfântul Mir si Antimisul.
Diaconul este ajutător al preotului si al episcopului, în întreita lor
activitate, spre mântuirea credinciosilor, neputând săvârsi nici o Taină si
nici o Ierurgie. Pe baza Revelatiei dumnezeiesti, cuprinsă în Sfânta Scriptură
si Sfânta Traditie, Sfânta Biserică ne învată că Taina hirotoniei a fost instituită
de Mântuitorul Hristos si că sfintii apostoli au împărtăsit harul Hirotoniei
numai episcopului, preotului si diaconului. Acestea sunt cele trei trepte
ierarhice avându-si baza în vointa Mântuitorului.
LECTURĂ DIN SFINTII PĂRINTI
«Preotia se săvârseste pe pământ, dar are rânduiala cetelor ceresti. Si pe
foarte bună dreptate, căci slujba aceasta n-a rânduit-o un om sau înger sau un
arhanghel sau altă putere creată de Dumnezeu, ci însusi Mângâietorul. Sfântul
Duh a rânduit ca preotii, încă pe când sunt în trup să aducă lui Dumnezeu
aceeasi slujbă pe care o aduc îngerii în ceruri. Pentru aceasta preotul trebuie
să fie atât de curat ca si cum ar sta chiar în cer printre puterile cele
îngeresti...
Preotii sunt aceia cărora li s-a încredintat zămislirea noastră cea
duhovnicească ; ei sunt aceia cărora li s-a dat să ne nască prin Botez. Prin
preoti ne îmbrăcăm în Hristos (Gal. III, 27) ; prin preoti suntem îngropati
împreună cu Fiul lui Dumnezeu (Rom. VI, 4 ; Col. II, 12) ; prin preoti ajungem
mădularele fericitului cap al lui Hristos (Col. I, 18). Prin urmare este drept
ca preotii să fie pentru noi... mai cinstiti si mai iubiti chiar decât
părintii. Părintii ne-au născut din sânge si din vointa trupului (Ioan I, 13);
preotii însă ne sunt pricinuitorii nasterii noastre din Dumnezeu, ai acelei
fericite nasteri din nou, ai libertătii celei adevărate si a înfierii după har»
(sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preotie}.
6) NUNTA (Cununia)
A sasea Taină a Bisericii este Sfânta Taină a Nuntii, prin care, după
făgăduinta mirelui si a miresei dată în mod liber in fata preotului, li se
împărtăseste acestora harul dumnezeiesc, care sfinteste insotirea lor după
fire, prefăcând-o într-o desăvârsită si curată legătură duhovnicească, într-o
unire pe viată, după chipul legăturii dintre Mântuitorul Iisus Hristos si
Sfânta Sa Biserică.
Căsătoria a fost randuiă de însusi Dumnezeu încă în Vechiul Testament.
Astfel, în cartea Facerii ni se arată că Ziditorul a toate a asezat căsătoria
chiar de la început, prin cuvintele : «Nu e bine să fie omul singur; sa-i facem
ajutor potrivit pentru. el» (Facere II, 18). El a binecuvântat însotirea
bărbatului cu femeia, zicând : «Cresteti si vă înmultiti si umpleti pământul
si-l stăpâniti (Facere I, 28).
Dar în Noul Testament căsătoria este înăltată si asezată de Mântuitorul
Iisus Hristos în rândul Sfintelor Taine. El a cinstit-o prin aceea că a luat
parte la Nunta din Cana Galileii (Ioan II, 1—11). Iar de câte ori a găsit bun
prilej să grăiască despre căsătorie, El a privit-o ca Sfântă Taină, subliniând
importanta ei prin cuvintele: «Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său si pe
mama sa si se va lipi de femeia sa si vor fi amândoi un trup, asa încât nu mai
sunt doi, ci un trup. Deci ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă» (Matei
XIX, 5—6).
Credincios următor întru toate Mântuitorului Iisus Hristos, sfântul apostol
Pavel îi îndeamnă pe soti să-si iubească sotiile, precum Hristos a iubit
Biserica, iar pe sotii să fie supuse bărbatilor lor ca Domnului, «pentru că
bărbatul este cap femeii, precum si Hristos este capul Bisericii" (Efes.
V, 23). Si incheie prin cuvintele: Taina aceasta mare este, iar eu zic în
Hristos si în Biserică» (Efes. V, 32).
Asemenea celorlalte Sfinte Taine, si Taina Nuntii se săvârseste în
biserică, mai potrivit în zi de duminică, după Sfânta Liturghie, când obstea
credinciosilor se află în casa lui Dumnezeu. Potrivit poruncii a noua a
Bisericii, nu se fac nunti însă în timpul posturilor si în anumite sărbători
ale anului. Exceptia de la această regulă o poate încuviinta numai episcopul.
Cununia se încheie pentru intreaga viată a celor ce o primesc ; o poate
desface numai moartea (Matei XIX, 6 ; 1 Cor. VII, 10). Doar necredinciosia
unuia din soti fată de celălalt, o poate desface, căci ea înseamnă nimicirea
iubirii curate dintre soti. Sotul nevinovat poate Incheia o nouă căsătorie,
după desfacerea celei dintâi, asa cum poate face si sotul rămas văduv prin
deces.
Formula Sfintei Taine a Nuntii este :
«Cuinună-se robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Duminezeu (N), în numele
Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, Amin», săvirsitorul ei fiind
episcopul sau preotul care administrează harul dumnezeiesc.
Primitorii acestei Sfinite Taine sunt credinciosii crestini — bărbati si
femei — care au varsta aratată în legile tării, sunt liberi să-si mărturiseiască
dorinta de a întemeia o familie, care nu sunt înruditi în anumite grade si au
încheiat căsătoria civilă.
Sotii uniti prin Sfânta Taină a Nuntii sunt îndatorati la păstrarea
dragostei curate si a respectului unuia către altul, la cresterea fiilor lor în
temerea de Dumnezeu, la cinstirea Sfintei Biserici si la iubirea Patriei în
care vietuiesc si care lucrează spre binele lor si al semenilor.
RUGĂCIUNEA CELOR CE SE CĂSĂTORESC
Stăpâne, Doamne Dumnezeul nostru, Sfintitorul nuntii celei de taină si preacurate,
Păzitorul nestricăciunii si Chivernisitorul cel bun al celor lumesti, Cela ce
din început ai zidit pe om si l-ai pus ca pe un împărat făpturii si ai zis : Nu
este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el si, pentru
aceasta, ai poruncit să lase omul pe tatăl său si pe mama sa si să se lipească
de sotia sa (sotul său) si să fie amândoi un, trup, iar pe care Dumnezeu i-a
unit, omul să nu-i despartă ; însuti Stăpâne, trimite darul Tău cel ceresc si
peste mine nevrednicul robul Tău (nevrednica roaba Ta) si binecuvintează
căsătoria pe care astăzi o leg înaintea fetei Tale. Curăteste toate păcatele
mele, iartă-mi toate fărădelegile, dezleagă-mi toate greselile cele ,de voie
,si cele fără de voie ; uneste gândurile, cugetele si inimile noastre în
dragoste nefătarnică si în credintă nestrămutată ; îndreptează pasii nostri pe
cărările Tale, pentru ca să împlmim pururea voia Ta cea sfântă. Umple casa
noastră de toate bunătătile cele de pe pământ si ne învredniceste să petrecem
împreună vietuirea noastră fără de prihană, ca să sporim spre tot lucrul bun,
de folos Patriei si Tie bineplacut. Păzeste-ne întru toate zilele vietii
noastre, ca să plinim cu inimă curată poruncile Tale si să lăudăm si să
preamărim Preacmstitul si de mare cuviintă numele Tău, al Tatălui si al Fiului
si al Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.
7) TAINA SFANTULUI MASLU
Este a saptea Taină a Bisericii în care, prin rugăciunile preotilor si
ungerea cu untdelemn sfintit a părtilor însemnate ale trupului, credinciosii
dobândesc vindecarea de bolile trupesti si sufletesti.
Această Taină a fost instituită de însusi Mântuitorul când a tnmis pe
sfiintii apostoli la propovăduire, zicându-le : «Celor ce vor crede, aceste
semne vor urma: în numele Meu, demoni vor izgoni, peste cei bolnavi îsi vor
pune mâinile si se vor face sănătosi» (Marcu XVI, 17—18). Sfintii apostoli au
practicat Taina Sfântului Maslu chiar de la prima lor propovaduire : «Si
scoteau multi demoni si ungeau cu untdelemn pe multi bolnavi si-i vindecau»
(Marcu VI, 13).
Urmând apostolilor, episcopii si preotii au săvârsit si ei această Sfântă
Taină, cum ne arată sfântul Iacob : «Este cineva bolnav între voi ? Să cheme
preotii Bisericii si ei să se roage pentru el, ungandu-l cu untdelemn, în
numele Domnului. Si rugăciunea credintei va mântui pe cel bolnav si Domnul il
va ridica, si de va fi făcut păcate se vor ierta lui (Iacob V 14—15).
Sfântul apostol Iacob nu face bolnavilor acest îndemn ca venind doar din
partea sa ; el grăieste tocmai despre lucrarea sfântă încredintată sfintilor
apostoli de către Mântuitorul Iisus Hristos, lucrare săvârsită de ei în tot
locul si la tot credinciosul care avea trebuintă de harul lui Dumnezeu pentru
vindecarea sa. Taina Sfantului Maslu se săvârseste, de regulă, la patul
bolnavului; în restul cazurilor, în biserică.
Sfântul Maslu este deci Taina care, prin rugăciunile preotilor si prin
ungerea trupului cu untdelemn sfintit, împărtaseste credinciosului harul lui
Dumnezeu pentru tămăduirea bolilor trupesti si sufletesti, pentru iertarea
pacatelor si pentru întărirea sufletului.
Partea văzută a Sfântului Maslu constă din rugăciunea rostită de sapte ori
pentru vindecarea bolnavului de neputinta trupească si sufletească; din
untdelemnul sfintit de preotii slujitori ai Tainei si ungerea cu el de sapte
ori a trupului bolnavului.
Urmările Sfântului Maslu sint vindecarea de bolile trupesti si sufletesti
si iertarea păcatelor pe care bolnavul ar fi uitat să le mărturisească la
Sfânta Spovedanie.
Săvârsitorii Sfantului Maslu sunt preotii, pentru că Sfântul Iacob zice:
«să cheme preotii Bisericii» — iar nu preotul. Rânduiala slujbei este întocmită
pentru sapte preoti; însă o pot face si cinci trei sau cel putin doi preoti.
Sfântul Maslu poate fi primit nu numai o singură dată si nici numai de cel
aflat în pragul mortii, ci ori de câte ori credinciosul se simte îngreuiat din
pricina bolilor sau păcatelor.
RUGĂCIUNE
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, primeste smerita mea rugăciune
pentru iertarea păcatelor mele si, ca un îndurat, cu dreapta Ta cea
atotputernică, stiinge-mi focul ce m-a cuprins, încetează-mi boala si, cu
milostivirea Ta, ridică-mă din patul durerii, întru slava numelui Tău. Că Tu
esti doctorul sufletelor si al trupurilor noastre, Hristoase Dumnezeule, si Tie
slavă înăltăm, Tatălui si Fiului si Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii
vecilor. Amin.
Doamne ajută tuturor participanților la concurs…
Preot Vadim Corostinschi
Președintele Asociației Tinerilor Ortodocși din Moldova
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu